…Muzicianul care – alături de nu mulţi alţii – a înscris pe firmament arta muzicală franceză în veacul nouăsprezece şi a lansat-o pentru viitor… Cel care i-a dat profunzime într-o epocă în care la Paris primau gustul pentru operetă, sau – mai serios – cel pentru operele lui Rossini...

Modest, purta la sfârşitul vieţii – atunci când în sfârşit ajunsese să simtă gustul dulce al recunoaşterii, deşi tardive, totuşi nu inutile – purta, aşadar, povara întregii sale treceri prin această lume, una dintre cele mai ciudate şi surprinzătoare evoluţii din istoria muzicii...

Născut copil-minune, după definiţiile din epocă, avea să se afirme după a doua parte a vieţii, mai corect, după vârsta de 50 de ani. O viaţă petrecută la claviaturi – a pianului întâi, apoi ale orgii – fie ca interpret virtuoz, fie ca slujbaş de biserică, sau la catedră ca să folosim un eufemism… Adică, o viaţă de profesorat, care avea să-i aducă poate şi drumul spre creaţie, căci e posibil ca tocmai elevii să fi fost cei care să-i fi dat impulsul creator şi vom vedea ce a însemnat “La Bande de Franck” în spiritualitatea pariziană a ultimului sfert de veac nouăsprezece…

Dintre elevii lui Franck, mulţi au avut un cuvânt de spus ulterior în istoria muzicii franceze şi universale. Şi mai ales, Vincent d’Indy s-a străduit să lase şi mărturii despre mentorul său, graţie cărora putem porni să creionăm azi un portret...
Altfel de portret… poate sumar, judecând după vârsta pe care a avut-o muzicianul la sfârşitul vieţii – aproape 68 de ani. Dar, cum spuneam, prima parte a ei – o mare parte de altfel – a fost lipsită de notabile reuşite în domeniul creaţiei. Cu precădere a fost marcată de activitatea interpretativă pe care i-o hărăzise tatăl...