Este suficient să parcurgem primele paragrafe dintr-un amplu material publicat de Alfred Hoffman în paginile revistei Muzica, pentru a înţelege că pelerinul român aflat la Festivalul Atenei a trăit, între iulie şi septembrie 1970, un răstimp de fericire...

În nopţile fierbinţi şi înstelate de vară şi până către miezul toamnei, când templul Parthenon, feeric luminat de reflectoare, pare că pluteşte pe cerul Atenei, oferind o privelişte fascinantă, la poalele colinei Acropolis un adevărat şuvoi uman se îndreaptă spre intrarea teatrului Herod Atticus. ...Înainte de orice – călătorul nostru – aci te atrage frumuseţea şi puterea de evocare a cadrului, reînviind arta muzicienilor şi poeţilor antichităţii, care se vor întâlni în incinta acestui impresionant Odeon. Vocea istoriei se aude cu mult prea mare putere pentru a-i putea rezista.

De ce se afla ca invitat, Alfred Hoffman, pe acest meleag binecuvântat? Aflăm că Festivalul Atenei – vara lui 1970 – programa, alături de alte evenimente muzicale, şi turneul Operei Române din Bucureşti, cu câteva spectacole lirice. Dar, ne previne Hoffman, ...cu toate că execuţiile au lor în aer liber, sunetele nu se risipesc, ci rămân să plutească deasupra publicului, ţinându-l sub acţiunea lor puternică…

Una dintre primele impresii ale acestui Festival este cea a audierii Simfoniei a VII-a de Buckner, cu Orchestra de Stat din Atena, sub conducerea germanului Franz-Paul Decker. Surprins, Hoffman constată efectul acestei muzici asupra unui public evident deosebit temperamental faţă de mesajul unei muzicii germanice: ...Aceşti oameni au totuşi o sete de cultură care îi face să îmbrăţişeze şi ceea ce pare să se situeze, la o primă vedere, în afara sferei lor imediate de cuprindere.