Arhivă : Cronici Înapoi

Un spectacol în favoarea căruia timpul va lucra...

Publicat: luni, 9 Septembrie 2013 , ora 7.59

Un Otello sălbatec și nebun, cu cămașa albă descheiată și spatele acoperit de o pătură portocalie, se agită printre oaspeții îmbrăcați în ținute de gală și cu pahare de șampanie în mâini, care îl privesc uimiți, îngroziți de scena la care asistă. Desdemona zace la pământ, umilită, zdrobită de ura soțului ei, a cărui purtare nu o înțelege. Din înaltul scenei coboară plutind lin, o batistă albă - acea batistă care, concret sau ca idee, nu părăsește scena pe tot parcursul spectacolului. Batista albă se depune lin pe faldurile splendidei rochii negre de catifea a Desdemonei. Apoi, brusc, începe o… ploaie de batiste, zeci de batiste umplu văzduhul și acoperă treptat scena… În delirul său, Otello începe să culeagă, apoi să prindă din zbor nenumăratele presupuse dovezi ale infidelității soției sale. Ajunge să aibă brațele pline de batiste albe…

Albă devine și scena acoperită de petecele de mătase… Batistele vor fi apoi, pe rând, altar de rugăciune și pat de moarte. Inspirată idee, impresionante imagini… Iar scena finală, dominată de personalitatea Iuliei Isaev, susținută de talentul, sensibilitatea și experiența îndelungată în teatre străine, devine singurul moment al acestei recente premiere cu Otello de Verdi pe scena Operei Naționale București, cu adevărat demnă de o primă scenă lirică a unei țări aflate în zilele de sărbătoare ale unui festival internațional. În rugăciune și în celebra arie a salciei, Iulia Isaev a reușit să își impună voința dominând scena, orchestra și mai ales pe dirijoarea Keri-Lynn Wilson. Până atunci, aceasta a dirijat plină de patos și implicare, un Otello propriu, în derulare mentală, care nu a avut nici o legătură orchestra sau cu cântăreții adevărați cu care ar fi trebuit să colaboreze.

De aici, decalaje nenumărate, tempouri prea repezi sau prea lente cărora nici instrumentiștii, nici cântăreții - soliști sau cor - nu le-au făcut față. Probabil este vorba de lipsa unui număr suficient de repetiții care să le permită tuturor accesul la un consens în intenții. Dacă acesta este motivul, timpul va remedia neînțelegerile și spectacolul se va îmbunătăți considerabil din punct de vedere muzical, căci resursele există.

Se știe, Otello este una dintre cele mai frumoase și mai profunde lucrări verdiene, rolurile sunt complexe, muzica atinge cote de virtuozitate, trăirile sunt intense pe măsura unei tragedii ce sfârșește în moarte. În spectacolul pe care îl comentez, am asistat la o partitură parcă încă în studiu, destul de clară la nivel de intenție, dar brută în ceea ce ne-a fost prezentat ca produs finit. Fiecare interpret își cântă rolul corect dar nu accede (încă!) la ceea ce se află atât de bogat, dincolo de cuvânt și dincolo de sunet. Regia Verei Nemirova se vrea îndrăzneață și originală, pune accentul pe teatralitate, pe relațiile dintre personaje...

Splendoarea scenei finale m-a făcut să uit surpriza unor (spicuim) kalașnikovuri (sic!) pe scenă, deruta ideii de a face dintr-o barcă militară, de cauciuc, patul de nuntă al cuplului Otello- Desdemona, înlocuirea florilor pe care poporul le oferă Desdemonei cu sticle albastre verzui de apă minerală, pe care Desdemona le împarte cu generozitate supușilor ei însetați, și mai ales moartea lui Otello departe de Desdemona, lângă un copac-simbol care (am citit ulterior în programul de sală) simbolizează singurătatea celui care aparține altei civilizații... Povești rescrise în variante, dacă nu optimale, eventual posibile (chiar dacă textul le infirmă, dar... de ce să ne împiedicăm de text, când în operă totul este convenție!).

Frumos decorul Vioricăi Petrovici, foarte frumoase costumele contemporane "..cu trimiteri spre diferite zone geografice" (Viorica Petrovici).

Pus în fața unui rol greu, atât vocal cât și scenic, Marius Vlad Budoiu cântă și joacă consumându-și până la limită, toate resursele. Remarcam și în comentariul la Tannhäuser, recentă premieră ONB în concert, că avem în față un cântăreț de mare clasă, cu o bogată experiență pe scene străine, experiență care a lăsat urme adânci și benefice. Din aceeași categorie face parte și soprana Iulia Isaev.

Ștefan Ignat are toate datele necesare pentru a fi un Iago de zile mari - statură, voce, joc, tehnică vocală. Ceea ce ne-am mai dori ar fi ca dincolo de gesturi și de note, să mai existe un "ceva" care să dea o și mai mare consistență rolului genial conceput și scris. Nu este mai puțin adevărat că acel cutremurător Credo a fost gândit regizoral ca un bine-cunoscut Prolog la Paiațe de Leoncavallo - cu aprinderea luminilor în sala de spectacol și cu adresare directă publicului, dintr-o relaxată poziție șezând pe marginea scenei, cu picioarele atârnând în golul de deasupra fosei orchestrei - și că aceste indicații de regie nu l-au ajutat deloc pe cântăreț, dimpotrivă...

Nu am nimic de reproșat lui Cristian Mogoșan în rolul lui Cassio. Numai cuvinte de laudă pentru jocul și cântul unui artist talentat și rafinat care, s-a identificat fără probleme cu personajul. Cuvinte bune și pentru distribuția întregită prin Roderigo - Andrei Laz, Ludovico - Mihnea Lamatic, Montano - Iustinian Zetea, Un herald - Ionuț Gavrilă, Emilia - Mihaela Ișpan. Evoluția lor a ridicat substanțial calitatea spectacolului.

text-indent: 35.45pt; background: none repeat scroll 0% 0% white;">După prezența decepționantă din recenta Promenadă a Operei, în acest Otello orchestra mi-a produs o surpriză plăcută, chiar dacă ar fi să mă refer doar la aspectele de virtuozitate ale partiturii, mai puțin la majora ei componentă de sensibilitate și profunzime. Excepție scena finală! Derutat de tempourile prea rapide impuse de bagheta dirijoarei, corul s-a străduit și a reușit ce era omenește posibil (maestru de cor Stelian Olariu, maestru de cor copii Smaranda Morgovan). Nu trebuie uitat aportul estetic al lighting-design-erului Daniel Klinger.

Cu destule peripeții până la a vedea luminile rampei - schimbări practic de ultimă oră (absența tenorului Peter Seiffert în rolul titular) și chiar de ultim minut (înlocuirea sopranei Nicoleta Ardelean cu Iulia Isaev), colaborarea de scurtă durată cu un dirijor străin într-o partitură ce presupune strânse legături de minte și suflet între toți interpreții -, nesiguranța și senzația de neterminat sunt explicabile. Vestea bună ne asigură însă că timpul poate remedia toate nereușitele, căci există, cert, toate premisele artistice necesare.


Cristina Sârbu