La Teatrul de pe Ring, deschiderea sezonului 2011-2012 a adus o nouă Traviata, în montarea francezului Jean-François Sivadier (premiera: 9 octombrie). Cronicarii au reacţionat mai mult negativ decât pozitiv îndeosebi la adresa regiei, iar primirea publicului la premieră a fost rece, dacă exceptăm ovaţiile din contul sopranei Natalie Dessay (Violetta) şi al baritonului Fabio Capitanucci (Giorgio Germont), acesta din urmă fiind şi singurul care a trecut prin furcile caudine ale criticii fără zgârieturi. De asemenea a fost apreciat basul Dan Paul Dumitrescu în rolul Doctorul Grenvil. Basul român a îndeplinit onorabil acest rol al "adevăratului prieten" al Violetei, care l-a adus în momente cheie ale acţiunii în prim-plan.

Cine este mai conservator: publicul sau critica?

Am vizionat cea de-a cincea reluare a spectacolului vineri, 21 octombrie, dar nu mă număr printre cei dezamăgiţi de regie sau de solişti. E drept că nu fac parte nici dintre acei experţi care vânează acutele din cabalete, nici nu duc dorul sofisticărilor inutile în regia unor capodopere. Din punctul meu de vedere, Sivadier a montat Traviata cu respect pentru muzică. Şi-a făcut fără zgomot meseria: a construit culminaţii dramatice, a reliefat acţiunea şi personajele, a mizat - cum era firesc - pe intensitatea expresiei şi pe jocul dramatic. A îndrăznit astfel o montare modernă de care criticii muzicali nu par a fi conştienţi, dar aici nu sunt sigură cine este mai conservator: publicul sau critica?

Modernitatea discretă a Traviatei lui Sivadier constă în curajul de a prezenta un alt personaj Violetta decât cel cunoscut prin mijlocirea marilor artiste din trecut. În paranteză fie spus, în programul de sală apar fotografii cu Maria Cebotari [1940], Ileana Cotrubaş [1971] şi Angela Gheorghiu [1995], alături de Elisabeth Schwarzkopf şi Ana Netrebko ca repere ale interpretării rolului Violetta la Opera de Stat din Viena. Dar recenta montare nu priveşte spre aceste modele, ci se construieşte în jurul personajului creat de şi pentru Natalie Dessay, pus în valoare de dirijorul Bertrand de Billy. De Billy a studiat partitura originală, a lucrat cu instrumentiştii în aşa fel încât să elimine "false tradiţii şi obişnuinţe de interpretare" (citat din caietul program, p.9), a cerut nuanţe mult mai gradate decât de obicei şi a dat mai multă atenţie instrumentelor soliste.

Naturaleţea modernă vs. Tiparul comod

S-a creat astfel din fosa orchestrei premiza reuşitei lui Natalie Dessay: o Violetta naturalistă, anti-divă, dar artistă în adevăratul sens al cuvântului. Imaginaţi-vă o Violetta fără glamour şi şarm erotic, simplă ca o Cosette lipsită de noroc, cu gesturi directe, un pic stângace. Delicata, foarte puţin convenţionala Natalie Dessay se opune clişeelor hrănite peste ani de Violette strălucitoare şi cu sex appeal chiar şi în pragul morţii. Ea aruncă o lumină nouă asupra personajului, dezveleşte foaie cu foaie straturile exterioare ale femeii pe care o întruchipează şi nu se teme să fie urâtă în faţa bolii, a durerii sau a morţii. Enorm de expresivă, soprana şi-a înţeles evident rolul. Am impresia că l-a înţeles astfel şi datorită colaboratorilor pe care i-a avut şi care au avut curajul să rupă tipare comode, din păcate încă foarte dominante în interpretarea unor opere din secolul al XIX-lea.