Extrem de săracă în oferte, stagiunea Operei Naţionale Bucureşti a propus, în prag de Florii, o premieră care, încă de la anunţarea ei, a născut multe discuţii, pentru că Cei patru bădărani (I quatro rusteghi) de Wolf-Ferrari este, din start, doar o "bifare" de imagine, partitura neavând o muzică deosebită, iar teatrul neavând, de fapt, solişti cu umor, capabili să susţină personajele astfel încât să devină comice.

Carenţe de neiertat

Un alt aspect care nu cred că face cinste unei instituţii de prestigiu naţional este necunoaşterea istoriei acesteia chiar de către cei ce o conduc, fie pentru că - din motive subiective - nu răsfoiesc volumele referitoare tocmai la această istorie, fie din dezinteres.

Altfel nu se poate explica răspunsul evaziv dat de directorul ONB la TVR privind o eventuală montare anterioară a lucrării, declarând că… nu se ştie precis dacă la Opera bucureşteană a mai fost pusă în scenă, deşi tocmai aici a avut loc premiera pe ţară, în 4 noiembrie 1938, în regia semnată de Sigismund Zaleski, sub bagheta lui Egizio Massini evoluând interpreţi de cotă precum Gheorghe Folescu, Nicolae Secăreanu, Maria Snejina, Emilia Guţianu, Maria Cojocăreanu sau Dora Massini.

Întâmplarea face ca şi acum regia să fie realizată de un artist străin - Peter Pawlik -, dar bun cunoscător al scenei româneşti, nu doar pentru că este soţul reputatei mezzo-soprane Ruxandra Donose, ci şi pentru că a debutat la ONB, în urmă cu câţiva ani, cu o foarte reuşită producţie a operei rossiniene La Cenerentola.

Din punctul său de vedere, a făcut, probabil, cam tot ce era posibil (supralicitând cu "poante" discutabile), încercând să creeze prototipuri bine diferenţiate (deşi nu ştiu de ce unul trebuia să fie şchiop, altul "nevăzător", altul surd), dar în limita disponibilităţilor artistice ale soliştilor, care se "plimbă" mult şi inutil pe scenă, singurul element "de culoare" fiind apariţia periodică a actorilor companiei "Dell'Arte" care aduc specificul Commediei dell'Arte în mişcări sau atitudini (pe care însă orice balerin le-ar fi realizat), dar şi în costumele de carnaval, contrastând cu cele uniform albe ale soliştilor (schiţate destul de simplist şi fără gust de Andreea Koch).

Pentru că acţiunea se petrece la Veneţia, locul de desfăşurare este subliniat inspirat (chiar dacă nu total original…) prin "inundarea" scenei pe întreaga suprafaţă (neexploatată însă regizoral), interpreţii mergând fie prin apă, fie pe "traverse" de lemn (aşa cum se petrece şi în realitate, în zilele când străzile oraşului sunt acoperite de apă), acestea devenind elemente de decor adesea deplasate fără rost dintr-un loc în altul. Dar trebuie să recunosc faptul că imaginea de ansamblu este de real efect - cam singurul aspect reuşit al spectacolului -, luminoasă, agreabilă, sugerând şi stâlpii de care se prind gondolele şi interiorul unor locuinţe, deşi am recunoscut fără voie (şi) repere din alte scenografii (oglinda înclinată ca în Macbet sau Faust, bordarea cu "neon" a scărilor, aşa cum tot în opera verdiană sunt marcate zidurile etc.), realizate de-a lungul vremii de acelaşi arh. Cătălin Ionescu-Arbore, semnând acum decorurile alături de Vlad Osiac (ce a făcut fiecare… nu se ştie).

Colaboratori pentru roluri secundare?!

Cât priveşte interpretarea, aş sublinia sonoritatea adecvată şi suplă a orchestrei, capacitatea dirijorului Vlad Conta de a coordona relaţia fosă-scenă destul de dificilă, mai ales când ansamblurile vocale complicate au tendinţa să "scape" din tipare, generând decalaje; apoi aş remarca investiţia de muncă şi efort a tuturor celor implicaţi, soliştii susţinând o scriitură atipică, fără linii melodice, cântând în dialect veneto, dar… fiecare după posibilităţi. Dacă aria, plasată spre final, i-a oferit posibilitatea Crinei Zancu să-şi pună în valoare datele vocale într-un personaj parcă "inventat" pentru ea - cocheta Felicia -, dacă Simonida Luţescu a creat o simpatică Lucieta, iar naivul-infantil Filipeto îşi găseşte în Lucian Corchiş imaginea aproape ideală, dacă glasul profund al Adrianei Alexandru ar fi trebuit "speculat" pentru a obţine accente pline de haz, iar vocea Tinei Munteanu a rămas frumoasă, în rest i-am reîntâlnit, aşa cum îi ştiam dintotdeauna, pe Mihnea Lamatic, Ştefan Schuller, Vicenţiu Ţăranu, Mihai Lazăr, fără să înţeleg de ce era nevoie să se apeleze la un colaborator - Leonard Bernad - pentru un rol şters (Cancian), pe care l-ar fi conturat la fel de anost orice alt angajat al teatrului, în episodica Servitoare revenind (de ce?) Ruxandra Ispas.

Este o lucrare comică, dar timp de aproape trei ore nu am remarcat urmă de zâmbet pe feţele plictisite sau chiar enervate şi somnolente ale spectatorilor care, de altfel, după pauză au rămas şi mai puţini decât la început, iar aplauze nu au fost decât după aria Feliciei şi, aşa cum cere bunacuviinţă, la final. În pauză, departe de a acea efervescenţă proprie unei premiere, publicul era tăcut şi… dădea din umeri ca singur comentariu, întrebându-se totuşi de ce s-a ales o asemenea partitură care nu este de succes nici pentru melomani, nici pentru muzicieni, deci nu are nicio şansă de supravieţuire.

Mi-ar fi plăcut să recomand cititorilor să urmărească noua producţie a ONB, dar nu pot să o fac nici după ce am urmărit şi a doua distribuţie, din nou cu mulţi colaboratori… inutili; şi mă gândesc că dacă "mai-marii" ONB ar fi citit că producţia din 1938, deşi cu o distribuţie fastuoasă, "nu a prea făcut vâlvă în rândul melomanilor bucureşteni", R. Al. remarcând, în "Universul", "lâncezeala, lungimea, personajele statice" sau că "lucrarea, pentru a putea trăi pe o scenă, atât de firav hrănită de muzica ei, cere o adevărată virtuozitate de prezentare din partea tuturor interpreţilor", s-ar fi lămurit că… nu este cazul să fie montată din nou, după mai bine de şapte decenii, obligând interpreţii să muncească imens şi… degeaba.