25 februarie 2011

În Concertul nr. 22 în Mi bemol major pentru pian de Wolfgang Amadeus Mozart se regăseşte mult din compozitorul de operă Mozart, aşa că în numeroase momente diferenţa dintre acest concert şi o creaţie lirică este dată doar de absenţa vocilor. Apoi, lucrarea este aproape romantică în starea de beatitudine amestecată cu melancolie, aproape modernă în sonorităţi care fac urechea să se ciulească pentru a le înţelege, aproape barocă în greutate, apăsare şi repetitivitate.

Pariul Mozart

Mi l-am închipuit pe Mozart într-un pariu: hai să vedem câtă muzică se poate scrie în stilul clasic, elegant, dar nu neapărat prea bogat în posibilităţi de exprimare diversă, şi câte teme de concert pentru pian, fiecare alcătuit din trei părţi, se pot inventa - toate, egale ca perfecţiune, frumuseţe şi capacitate de a produce bucurie. Iar Mozart ar fi spus plin de încântare: propun, să zicem, 81. Şi toate, fără artificii, fără bătaie de cap, fără complicaţii - muzicale ori de altă natură. Cât priveşte solistul Concertului nr. 22 - Ian Fountain, a prezentat un Mozart în acelaşi timp controlat şi în vervă.

Pariul Liszt

A urmat muzică total diferită: Simfonia "Faust" de Franz Liszt, mai dificil de digerat, foarte departe de şlagărele Rapsodiilor ungare. Cele trei mişcări, descriindu-i pe Faust, Gretchen, Mefistofel, au în comun teme ale căror melodii disonante te lasă în suspans, precum muzica lui Wagner. În părţile extreme se simte o stare de nelinişte, de încrâncenare şi agitaţie, Liszt divizează partidele orchestrei în aşa fel încât efectul sonor e uriaş, ca şi când muzica însăşi s-ar multiplica; prin contrast, în partea mediană Simfonia "Faust" este pe alocuri aproape camerală, idilică, pastorală. În ultima mişcare, prezenţa corului bărbătesc al Filarmonicii bucureştene şi a solistului Ionuţ Popescu, un glas foarte bun, cald, cu timbrul dar nu şi caracteristica metalică pe care o are uneori vocea de tenor, a făcut ca Simfonia "Faust" de Liszt să aibă un final superb.

Concert… cu dedicaţie

Maestrul Horia Andreescu, care a dedicat această lucrare memoriei violonistului Ion Voicu, a ţinut toată muzica serii de ieri în frâu şi în mână cu precizie, determinare, urgenţă, pe rând galant, insinuant sau imperios.