Joi, 9, și vineri, 10 februarie, pe scena Ateneului Român va urca Lera Auerbach în calitate de solistă și dirijoare a Orchestrei Filarmonicii "George Enescu". Muziciana, cunoscută și în calitate de compozitoare, propune melomanilor din capitală Concertul nr. 20 în re minor pentru pian şi orchestră de Wolfgang Amadeus Mozart, urmat de Simfonia a V-a în mi minor de Piotr Ilici Ceaikovski.

În primul rând, cum au fost repetițiile până acum?

Mă bucur să lucrez cu această orchestră. Este o sală minunată, foarte caldă, cu acustică foarte bună. Este o plăcere să lucrezi în această sală. Orchestra este grozavă, sunt foarte receptivi, niște muzicieni foarte buni și foarte creativi, e foarte ușor să lucrezi cu ei. Întotdeauna este plăcut, într-o astfel de atmosferă, atât de creativă - totul se rezumă la muzică. Sunt impresionată de soliștii orchestrei, mă distrez cu ei!

Ce ne puteți spune despre program? Cum se potrivește Mozart cu Ceaikovski?

Consider că este o legătură foarte puternică între Simfonia a V-a de Ceaikovski și Concertul în re minor de Mozart. În primul rând, Ceaikovski îl iubea pe Mozart, era compozitorul său favorit. Însă, mai important, Concertul în re minor are o atmosferă de Recviem, dată fiind tonalitatea - re minor, tonalitatea recviemului. Cred că aici Mozart se apropie cel mai mult de a-și dezvălui propriile sentimente, frici, poate chiar obsesii despre mortalitate. Este similar în acest sens cu Simfonia a V-a de Ceaikovski, deoarece este această luptă dintre lumină și întuneric, există acest leitmotiv care conectează toate cele patru mișcări, iar Simfonia a V-a este, cred eu, o singură mare narațiune, pe parcursul căreia Ceaikovski construiește un arc foarte puternic; nu doar pentru că repetă această temă în diferite mișcări, ci prin felul în care se conectează. Este, deci, cred eu, o conexiune foarte organică între cele două lucrări.

Cum abordați Concertul în re minor pentru pian și orchestră de Mozart în calitate de solistă?

Este concertul meu favorit, dintre cele semnate de Mozart. Anticipa foarte mult cu acest concert; de fapt, căuta un pian, în timpul vieții lui, care să-i ofere mai multă putere. Îmi place în mod special să cânt și dirijez în același timp, deoarece când le faci pe amândouă este o interpretare unitară a lucrării. Uneori, cu solist și dirijor, pot fi două interpretări; în cel mai bun caz, găsesc zone comune, însă când ești și solist și dirijor, poți cu adevărat să construiești o interpretare unitară a piesei, astfel că e o plăcere specială să le faci pe ambele.

Cum credeți că s-ar încadra interpretările informate istoric în această dezbatere?

Cred că, până la urmă, contează rezultatul final. Dacă interpretarea este grozavă, nu contează dacă este o singură persoană care dirijează și cântă sau nu. Sigur, din punct de vedere tehnic, orchestrele de acest nivel nu au nevoie pe cineva să controleze traficul. Au nevoie de cineva care să-i unească, să-i inspire, să le dea voie să dea ce au mai bun, nu să le stea în cale. Până la urmă contează să se formeze sinergia cu orchestra și pornim de acolo.

Cum încercați să inspirați orchestra?

Muzicienii din orchestre sunt foarte experimentați și foarte sensibili. Își pot da seama imediat dacă persoana din fața lor este acolo pentru a face muzică sau dacă are alte motive - sunt multe motive pentru care oamenii devin dirijori. Cred că dacă simt că vrei, într-adevăr, să faceți muzică împreună, într-un mod autentic, îți răspund, se deschid, deveniți un tot. Dacă simt că pentru tine e vorba despre putere sau despre ego, se uită la tine și își văd de treabă. Orchestrele la acest nivel pot cânta fără dirijor. Sunt fantastici, au experiență, este vorba de a-i ridica la alt nivel inspirându-i să dea ce au mai bun. Este, într-un fel, magie - dirijezi energii.