Intrăm puțin în mintea unuia dintre cei mai talentați și originali pianiști români contemporani cu noi - Daniel Ciobanu. Despre tânărul artist care a ajuns în atenția internațională datorită Medaliei de Argint și Premiului publicului câștigate în 2017 la Concursul Arthur Rubinstein de la Tel Aviv, s-a scris că este "născut pentru muzică" și "original fără ca ego-ul lui să fie copleșitor". Un dialog despre ce înseamnă succesul, originalitatea și ce anume te poate scoate din anonimat într-o lume în care competiția a devenit acerbă.

Daniel Ciobanu, ești una dintre cele mai importante prezențe muzicale în actualitatea muzicală, nu numai românească, ci și internațională, și aș vrea să discutăm puțin despre cum percepi tu noțiunea de succes, de reușită. Ce înseamnă, mai precis, din punctul tău de vedere, o carieră de succes în zilele noastre. Este ea strict legată de ideea de faimă, de notorietate, sau înseamnă mai mult?

Mă bucur că am lăsat deocamdată, așa, o mică dâră în muzica clasică din România. Și, da, trecând odată frontierele țării, un pic se schimbă valorile morale și chiar ai de-a face cu un teritoriu mult mai fertil, mult mai primitor, mai călduros și chiar motivant pentru o astfel de carieră. Și aici mă refer strict la faptul că România mi-a clădit foarte puternic, la Piatra Neamț, cumva fundația dezvoltării mele ca și pianist, ca și craftman, ca și interpret. Și, odată trecut granița, am reușit să mă dezvolt pe cealaltă parte, de a merg un pic în next level și să mă pot și pune în valoare și să afle totuși oamenii ce fac și să mă ajute să și promovez acest craft.

Ție ce-ți vine-n minte când rostești cuvântul "carieră" muzicală?

În primul rând, o activitate care îți înfășoară în totalitate viața. Asta cred că e pentru mine, probabil, elementul cel mai important al unei cariere de succes. E simplul fapt de a te bucura într-adevăr și de a fi absolut onest cu tine însuți că ești fericit cu ceea ce faci, te împlinește, te motivează și te ajută să stai cu nerăbdare să aștepți ziua de mâine.

Autenticitate, deci...

Da. Și plăcerea de a trece prin acest proces, nu neapărat de a avea rezultate, target-uri sau de a atinge niște țeluri... de a fi, în principiu, într-o stare de fertilitate, de productivitate permanentă și de bucurie, nu în ultimul rând.

Da, nu prea se vorbește de bucurie. Cred că uităm să vorbim despre bucuria actului artistic. Vorbim despre performanță, vorbim despre autenticitate, despre tehnicitate și lucruri de genul ăsta...

Trăim într-o lume extrem de pragmatică și avem acolo această to do list și uităm ușor, ușor ce ne-am dori noi cu adevărat să facem.

Și totuși, apropo de acest to do list - lucrurile care trebuie făcute, e celebră deja afirmația aceea a lui George Enescu potrivit căreia succesul reprezintă 99% transpirație și doar 1% inspirație. Tu unde te poziționezi în legătură cu afirmația?

Într-adevăr, în timpul marelui maestru vorbim de o cu totul altă lume, în care odată ce reușeai să pătrunzi acest univers nu neapărat ca muzician, dacă reușeai să devii de succes într-o oarecare carieră... de fapt, nu erau atât de mulți oameni, informația nu circula atât de repede încât să existe o competiție atât de acerbă. Nu știu, în zilele noastre, nivelul a ajuns atât de sofisticat... chiar mă uitam și la Concursul Enescu care abia s-a încheiat, mă uit în permanență la tânăra generație care e din ce în ce mai iscusită, sunt niște pianiști și muzicieni nemaipomeniți, de fapt, niște instrumentiști nemaipomeniți... Aici zic că intervine un pic mai mult talentul nativ, acel farmec cu care te naști sau pe care, cumva, îl absorbi în subconștient și te diferențiază, te face original. Cam asta, în ziua de azi, într-o inflație artistică să spunem, într-o inflație a craftmen-urilor cam asta diferențiază. Imediat când apare un personaj care abordează, să spunem, pianul un pic din alt unghi, nu neapărat mainstream, imediat iese la suprafață.

Pentru că ai menționat Concursul Internațional Enescu, îmi amintesc că la Secțiunea Compoziție s-a oferit anul acesta și un premiu pentru originalitate. Acum, cred că tu când vorbești despre originalitate, te referi în primul rând la originalitatea actului artistic, la ceea ce se întâmplă în plan muzical. Dar, așa cum știm foarte bine, există foarte mulți artiști, și au existat încă de acum multă vreme, care cultivă și un fel de excentricitate la nivel vizual. Mă gândesc acum la Glenn Gould care cânta pe un anume scăunel, într-o poziție care nouă ni se pare imposibilă, mă gândesc la Yuja Wang care, în prezent, ne șochează cu niște apariții total nepotrivite, am fi zis până acum niște ani, exotice, dar care este și o pianistă foarte capabilă.

Cât de important este aspectul ăsta vizual în ziua de azi, pentru că trăim într-o epocă a vizualului, poate mai mult decât în alte timpuri?

Da, aici bineînțeles că foarte ușor poți să cazi în capcana unei caricaturi. Fundamental este să devii un mic maestru al artei pe care o produci. Dacă te plictisești sau dacă ai nevoie de niște stimuli un pic mai puternici, căzând așa într-o rutină a evenimentelor, eu sunt adeptul oricărui fel de artificiu vizual. Există două tabere... să vorbim foarte mult despre muzică sau să nu vorbim deloc și să lăsăm muzica să vorbească. Eu sunt adeptul de a vorbi, de a da oamenilor cât mai multe informații, coordonate gps când vin la un concert, măcar să știe pe unde o să mă plimb eu. Pentru mine, vorbim de un aspect abstract de a fi original. De fapt, ce înseamnă să fii original? Asta e debatable. Pentru mine poate cineva să fie original și pentru tine poate să nu fie sau chiar să-ți pară superprevizibil sau mainstream. Cu ce mă confrunt și mă întristează așa, un pic, în general, în lumea în care trăim... oamenilor a început să le fie frică să-și creeze propria lor realitate. Și asta, de fiecare dată când mă întâlnesc cu artiști tineri. Încerc cumva să-i clatin și să le ofer încrederea să fie exact cum vor ei. În permanență trebuie să absorbi și să rezoneze cu ceva real din tine, pentru că noi, în public, asta simțim într-un final, dacă actul artistic e într-adevăr sincer. Și chiar dacă nu suntem neapărat conștienți că e bine sau rău, asta e la latitudinea miilor de oameni care ascultă, dar pentru el e important când pășește pe scenă să nu aibă nici un dubiu. Elementul de dubiu - doar în sala de studiu și în discuții în afara scenei!