Sâmbătă, 19 iunie, la Opera Națională București se desfășoară spectacolul „Madama Butterfly” de Giacomo Puccini. Soprana Irina Iordăchescu va aduce la viață rolul titular în cadrul spectacolului.

În primul rând, cum au fost repetițiile?

Au fost foarte consumante, dar cred eu că s-a compensat acest efort fizic și vocal prin bucuria de a ne reîntâlni și de a cânta din nou. Este o atmosferă extraordinară!

Cum vedeți revenirea pe scenă, în fața publicului, după un an de pandemie?

Ooo, am revenit deja. Și anul trecut au fost foarte multe evenimente pe care Opera Națională București le-a găzduit și le-a organizat și le-a a dus în fața publicului. Deci, nu este acesta singurul. Colegii mei au cântat și luna trecută, și în aprilie, deci noi am continuat să avem o activitate muzicală și artistică foarte susținută, așa că nu pot decât să mă bucur. Sunt extrem de emoționată. Este un rol însă pe care nu l-am mai cântat de dinainte de începerea acestei perioade dificile. E un rol pentru care poate uneori ai impresia că niciodată nu sunt suficiente repetițiile, însă întâlnirea cu publicul pentru mine a fost întotdeauna o sursă extraordinară de energie, de forță, de bucurie și sunt convinsă că așa se va întâmpla și sâmbătă.

Să ne vorbiți un pic despre provocările acestui rol!

Cu ce să încep? Știți, pentru o femeie europeană care are 1,71 înălțime și deloc silueta unei japoneze delicate... și acest lucru nu este unic în cazul meu; sunt foarte multe soprane înalte și nu toate foarte suple, în toată lumea, care interpretează acest rol și evident că acestea sunt primele dificultăți sau, mă rog, primele provocări: să poți să treci prin putearea cuvântului, prin felul în care cânți, prin felul în care rostești acele cuvinte pe sunete, prin gestică, prin nuanțe, prin atitudini, prin expresii ale ochilor, ale feței... prin tot jocul scenic să reușești să le faci a fi nevăzute dacă se poate. Sau, alte lucruri să primeze și să capteze atenția publicului. Eu, în urma spectacolelor pe care le-am avut cu acest rol și ale cronicilor care le-au însoțit, consider că am reușit acest lucru și sunt foarte recunoscătoare pentru toate ecourile pozitive pe care le-am avut.

Una dintre necesitățile acestei perioade este adaptarea spectacolelor și desfășurarea lor fără pauză. Ce implicații are acest fapt pentru artiștii de pe scenă?

Mă bucur că ați remarcat acest lucru și că ați avus atenția asupra lui, pentru că, da, este mult mai dificil. Vocea este un instrument fragil, chiar dacă după ani și ani de experiență reușești să îl controlezi și să gestionezi orice fel de situații vulnerabile de moment. Până la urmă, este singurul instrument viu, care este găzduit și face parte dintr-un organism și este și el supus stărilor generale pe care le ai fizice, psihice ș.a.m.d. Echilibrul chimic... este o lume fascinantă și încerc să mă apropii din ce în ce mai mult de aceste detalii, să le cunosc cât se poate de mult.

Revenind, sigur, acele pauze care vor lipsi pentru noi implică un consum mai mare, o forță de concentrare augmentată și o rezistență, de asemenea, sporită. Erau importante din foarte multe puncte de vedere. Însă, din punct de vedere artistic, din punct de vedere al trăirilor personajului, al stării în care intri, există acest plus că nu mai ești fracționat, nu mai ești smuls din acea stare chiar și pentru 10-15 minute, cât durau pauzele cele mari, și rămâi conectat cu personajul tău, rămâi în acea poveste, în acele stări, în acele trăiri. Eu întotdeauna încerc să caut și partea bună în ceva ce poate, așa, la prima vedere, să fie ceva rău sau ceva mai complicat. Cred că o să reușim. Au reușit colegii mei în celelalte spectacole, o să reușim și noi de această dată. Ne adaptăm pentru că este mult mai important să fim în fața publicului și să aducem tot ceea ce avem mai bun în sufletul nostru și prin arta noastră.