Dirijorul Nicolae Moldoveanu revine la conducerea Orchestrei Naționale Radio în 8 martie, cu un afiș menit să marcheze un secol și jumătate de la dispariția lui Hector Berlioz (chiar în data de 8 martie, în 1869) prin celebra sa Simfonie fantastică op.14, căreia îi sunt alăturate alte două cunoscute pagini din creația muzicală franceză și, respectiv, românească. La finalul uneia dintre repetiții i-am solicitat câteva gânduri muzicianului plecat din România în 1982.

Sunt amintiri speciale care vă leagă de acest colectiv?

Sunt niște amintiri atât artistice, cât și emoționale care mă fac de fiecare dată să am această bucurie de a reveni la acest minunat ansamblu al Orchestrei Naționale Radio. În primul rând, acest ansamblu este orchestra care reprezintă România la nivel național, este, practic, singura orchestră radio simfonică din țară și ca atare responsabilitatea acestei orchestre față de scena muzicală - atât publicul care se află la concertele din auditoriul Sălii Radio din București, cât și cei care ascultă la radio - este și mai mare. Deci, standardul orchestrei este numărul 1 la ora actuală în România.

De ce Enescu în repertoriul acestei seri?

Este foarte simplu. Tema acestei seri este dedicată relației dintre România și Franța, care, mai ales începând cu secolul XIX, a fost foarte activă, foarte legate cele două culturi din toate punctele de vedere, atât din punct de vedere politic, cât și din punct de vedere arhitectural, cultural, muzical bineînțeles. În programul acestei seri vom prezenta bineînțeles cea mai renumită piesă romantică a scenei franceze, Berlioz - Simfonia Fantastică, Saint-Saens - Concertul de violoncel nr.1 cu domnul Răzvan Suma, iar George Enescu - Rapsodia I a fost scrisă în timpul șederii lui la Paris. Practic, Enescu a fost un parizian și a dedicat de fapt aceste piese care au subiect românesc colegilor lui care toți sunt francezi.

De ce prima dintre rapsodii?

Dacă aș fi avut o opțiune, le-aș fi cântat pe amândouă sincer să fiu. Prima rapsodie are un caracter mai dansant. A doua este ceva mai epică, este un caracter mai liniștit. Amândouă sunt foarte bine cunoscute, dar dat fiind faptul că are acest caracter dansant, Rapsodia I încălzește publicul, ca să zic așa, la începutul concertului și este o intrare foarte frumoasă pentru concertul de Saint-Saens care urmează.

Cum a fost primită această Rapsodie enesciană pe alte meleaguri, atunci când ați inclus-o în programele pe care le-ați dirijat?

Este o întrebare foarte bună. Chiar mă gândeam la faptul că ultima oară când am interpretat această rapsodie de Enescu, am interpretat-o cu Orchestra Filarmonicii din Malaezia în Kuala Lumpur și trebuie să vă spun că mi-am făcut puțin griji despre această alegere. Alegerea a fost încurajată de către această orchestră. Kuala Lumpur este capitala Malaeziei, iar când spui Malaezia te gândești că ar fi o orchestră locală, dar nu este adevărat. Orchestra finanțată de către firma Petronas în Malaezia este de fapt absolut internațională, nici nu sunt malaezieni în această orchestră - cred că sunt 28 de națiuni care sunt reprezentate în această orchestră. Și faptul de a prezenta o lucrare specific românească bineînțeles că îți pune întrebarea cum o s-o cânte orchestra, respectiv care va fi recepția publicului. Trebuie să vă spun că a fost o recepție absolut surprinzătoare în sensul pozitiv al cuvântului. În orchestra având o multitudine de culturi, de instrumentiști atât europeni, cât și americani, ei cunoșteau oricum piesa și au cântat-o cu o dezinvoltură și cu o tehnică uluitoare, iar publicul a fost foarte, foarte entuziasmat și a reacționat instinctiv la această piesă. Și-mi amintesc foarte bine aplauzele cu care a fost primită performanța Rapsodiei lui Enescu, au fost niște aplauze într-adevăr foarte sincere; nu s-a cunoscut piesa de către public, publicul din Malaezia fiind local, de o cultură predominant islamică, deci nu are absolut nimic de-a face cu muzica clasică în sensul european al cuvântului, cu atât mai puțin cu o muzică specific folclorică stilizată în stil clasic pentru orchestră simfonică. Deci, era greu de presupus cum va reacționa publicul, însă a fost o primire atât de călduroasă încât și pe mine ca dirijor m-a încântat foarte mult acest lucru.

Știu că sunteți organist la bază. Vă ajută această percepție?

Este foarte simplu de răspuns la această întrebare pentru că absolut toată școala compozitorilor francezi a fost bazată pe acest instrument, orga. Practic, absolut toți compozitorii francezi, toți au fost organiști. Asta este, de fapt, tipic francez - Franck, Sains-Saens ș.a.m.d. Berlioz însă n-a fost organist; el a cântat la instrumente de coarde. Probabil că a cântat și la orgă și la harmonium, însă în Paris, în secolul XIX, dacă erai organist însemna mai mult decât chiar dacă erai pianist. Orga reprezintă un instrument foarte important în istoria muzicii clasice. Organiștii au avantajul în primul rând de a citi pe mai multe portative - cu unul în plus decât pianiștii, își dezvoltă foarte mult simțul armonic, simțul contrapunctic oricum și simțul culorilor și-l dezvoltă datorită faptului că fiecare orgă are mai multe registre. Și, practic, compozitorii din secolul XIX au încercat să redea sunetele, timbrele orgii în orchestră, respectiv invers, să facă o paralelă între ele. Deci, pentru mine, îmi vine extrem de ușor să înțeleg muzica franceză din punctul ăsta de vedere. În plus, eu trăiesc la o oră de Franța, trăiesc în Elveția, foarte aproape de granița franceză și mă regăsesc pe teritoriul francez în fiecare lună cel puțin o dată, de două ori; am un contact permanent, fizic și spiritual bineînțeles cu cultura franceză.

Berlioz - Simfonia fantastică reprezintă un punct special în evoluția dumneavoastră dirijorală?

O, reprezintă foarte mult nu numai din punct de vedere muzical, dar și din punctul de vedere al experienței de viață. Am foarte multe povești în legătură cu această simfonie. În afara faptului că am avut, bineînțeles, de multe ori ocazia să interpretez această simfonie, am avut marea șansă de a-l fi asistat pe sir Colin Davis, care mi-a fost unul dintre profesori, și el a fost un dirijor în al cărui repertoriu Berlioz reprezenta un moment foarte important. Cred că el știa absolut toate piesele de Berlioz și le-a dirijat peste tot, în toată lumea, inclusiv la Orchestra Națională a Franței. Și am avut ocazia să fiu prezent la repetițiile pe care el le-a avut cu Orchestra Națională a Franței din Paris și la concert, bineînțeles, și să fur ca să zic așa meseria de la izvorul ei. Cred că asta este foarte important: să interpretezi piesa nu numai citind partitura, dar trebuie să cunoști puțin și circumstanțele specifice națiunii de unde a provenit acel compozitor și să cunoști puțin și ideologia și cât mai multe despre cultura țării respective, în cazul acesta - Franța.