La 12 ani când câştiga bursa de studii oferită de Concursul Internaţional Pablo de Sarasate de la Pamplona, bursă ce-i permitea să studieze în cadrul prestigioasei Şcoli Yehudi Menuhin din Marea Britanie, Valeriy Sokolov şi-a dat seama cu siguranţă de amploarea deschiderii profesionale pe care o avea în faţă. Specializarea cu reputata profesoară Natalia Boyarskaya la Şcoala Menuhin s-a dovedit norocoasă, pentru că în 2005, la 19 ani, tânărul violonist ucrainean câştiga Concursul Internaţional de Vioară George Enescu de la Bucureşti dar şi premiul special al juriului pentru cea mai bună interpretare a Sonatei a III-a în caracter popular românesc. După câştigarea competiţiei de la Bucureşti, cariera lui Valeriy Sokolov a luat un avânt considerabil, artistul ucrainean apărând din ce în ce mai des pe cele mai importante scene de concert din lume. Colaborările cu muzicieni ca Yan Pascal Tortelier, Lawrence Foster şi David Zinman dar şi cu ansambluri precum Orchestra de Cameră a Europei, Orchestra Filarmonicii Regale din Liverpool, Orchestra Tonhalle din Zurich, Orchestra Simfonică din Basel şi Orchestra Simfonică din Cleveland îi completează onorant cartea de vizită. Pe 11 septembrie, va cânta pe scena Sălii Mari a Palatului celebrul Concert în Re major de Ceaikovski, pentru prima dată în compania Orchestrei Filarmonicii din Sankt Petersburg cu Yuri Temirkanov la pupitru.

Aş dori să începem acest dialog întrebându-vă care a fost prima dumneavoastră întâlnire cu muzica, prima amintire sonoră?

Cred că prima întâlnire cu muzica a fost momentul în care am intrat accidental, copil fiind, în clasa profesorului de vioară de la şcoala locală din Harkov şi am făcut astfel, instantaneu, parte din ceea ce se întâmpla acolo. Şi ţin minte doar că în acel moment mi s-a spus că voi cânta la vioară, ceea ce a fost o surpriză pentru mine. Probabil şi pentru mama.

După studiile din Ucraina aţi avut ocazia să vă specializaţi la Şcoala Yehudi Menuhin din Cobham, Marea Britanie. Cum vă amintiţi acea perioadă, contactul cu viaţa britanică?

A fost o perioadă foarte specială pentru că, prin intermediul şcolii, am fost cumva conectat la personalitatea lui Yehudi Menuhin, care este o figură unică în lumea noastră muzicală. La Şcoala Menuhin totul a fost extrem de provocator din punct de vedere muzical, m-am dezvoltat foarte mult şi în direcţii foarte diferite, ceea ce n-aş fi putut face niciunde altundeva. În privinţa orarului însă, pentru că acolo nu faci doar vioară, pe lângă părţile pozitive, sunt şi altele care ar putea fi îmbunătăţite. Dacă m-aş fi putut axa mai mult pe vioară între vârsta de 14 şi 19 ani, poate că aş fi putut participa la mai multe competiţii, poate că aş fi reuşit să mă implic în mai multe proiecte dar evident, în privinţa culturii muzicale, acest loc este unic şi sunt extrem de norocos că am reuşit să ajung acolo. Sunt persoana pe care o ştiţi acum pentru că am fost într-un loc cum este Şcoala Yehudi Menuhin.

Cum simţiţi că vi s-a schimbat percepţia asupra muzicii pe parcursul acelor ani?

Am venit în Marea Britanie capabil deja să cânt un repertoriu destul de dificil dar din punct de vedere tehnic nu eram chiar la un standard valoric comun acceptat. Interpretam lucrările foarte natural, instinctiv cumva dar unele elemente tehnice nu erau chiar cum ar trebui. Profesoara mea de acolo, Natalia Boyarskaya, un mare, un excelent pedagog, a început să schimbe situaţia, a lucrat cu mine pentru a pune lucrurile în ordine, pentru că a considerat că astfel mă va ajuta să sufăr mai puţin în viitor din acest punct de vedere, că voi obţine un control mai mare asupra viorii şi chiar asupra muzicii pe care o interpretez. Desigur, tot acest proces a durat ceva iar pe parcursul său situaţia s-a schimbat semnificativ. Ea era şi foarte strictă, foarte severă, atitudine care m-a încurajat să studiez mai mult. Nu prea am avut perioade calme, relaxante atunci... Era doar muncă, multă presiune iar timpul destul de măsurat, pentru că şcoala dura doar cinci ani. Dacă pierdeam 3 ani îmbunătăţindu-mi tehnica, mi-ar fi rămas doar 2 pentru muzică (râde)... Însă după un timp am întâlnit şi alţi profesori în cadrul unor cursuri de măiestrie ţinute acolo de Zakhar Bron, Dora Schwarzberg dar şi de alte nume reprezentative din America, nu numai violonişti, iar gândirea mea muzicală a accesat, prin intermediul lor, noi teritorii de cunoaştere. Astfel, ultimii ani de acolo, cei care au precedat participarea mea la Concursul Internaţional George Enescu, au fost încărcaţi de muzică. Primii s-au axat mai ales pe tehnică.

Aţi menţionat Concursul Internaţional George Enescu, pe care l-aţi câştigat în 2005. Cum consideraţi că v-a ajutat această distincţie în carieră?

M-a ajutat în primul rând personal, prin mărirea încrederii în sine, prin satisfacţia pe care am simţit-o obţinând premiul I, distincţie foarte importantă în biografia oricărui muzician, oricărui violonist şi, desigur, m-a ajutat în foarte multe feluri în sensul deschiderii unor uşi de atunci înainte. Practic, lansarea carierei mele internaţionale s-a petrecut la scurt timp după reuşită. Aproape imediat, la câteva zile distanţă, am semnat un contract cu una dintre cele mai importante agenţii de impresariat din lume, HarrisonParrott. Vreme de zece ani am avut o relaţie foarte bună cu această agenţie, care mi-a facilitat apariţiile în foarte multe locuri şi colaborarea cu extrem de mulţi artişti. Dacă nu obţineam acel premiu, probabil că viaţa mea ar fi fost cu totul alta, poate că oamenii care se aşteptau ca eu să câştig concursul mi-ar fi întors spatele. Am fost norocos, a fost un moment extrem de special iar prezenţa mea în România, în cadrul competiţiei, a reprezentat o experienţă unică.

Veţi interpreta la Bucureşti celebrul Concert pentru vioară şi orchestră de Piotr Ilici Ceaikovski, o partitură care vă este foarte familiară. Aţi cântat acest concert de foarte multe ori, cu mare succes. Cum reuşiţi să păstraţi intactă prospeţimea viziunii asupra opusului ceaikovskian? Într-un interviu anterior vorbeaţi despre importanţa căutării detaliilor ascunse în partitură. Încă mai găsiţi aceste secrete?

Bineînţeles! În primul rând, vreau să spun că mă simt foarte onorat că voi cânta în Festivalul Internaţional George Enescu, mai ales în această conjunctură, având alături unul dintre cei mai mari dirijori ai timpului nostru, un specialist în Ceaikovski. Pentru mine este un adevărat eveniment, foarte special, unic. În al doilea rând, a propos de relaţia mea cu Concertul lui Ceaikovski, aş dori să fac o paranteză. Am cântat de-a lungul timpului cu diferiţi parteneri mult din muzica sa de cameră şi de câte ori am făcut-o am învăţat enorm. Am cântat Trioul, Sextetul dar şi alte lucrări care nu sunt neapărat legate de Concertul în Re major, aşa că, treptat, ajungi să cunoşti din ce în ce mai bine simbolurile, limbajul compozitorului şi toate acestea se reflectă, firesc, asupra Concertului pentru vioară. Cred că muzica sa este foarte preţioasă şi, în acelaşi timp, o reflexie a timpului, un timp al Rusiei imperiale, o perioadă în care totul mergea foarte bine iar eu încerc mereu să o abordez dintr-o nouă perspectivă. Este o cercetare continuă, în privinţa asta nimic nu se schimbă (râde). Desigur, tehnica mea a evoluat, înţelegerea mea asupra lucrării a evoluat şi toate acestea cred că vor fi evidente în noile mele versiuni asupra lucrării. Cred că mergând tot înainte te dezvolţi inevitabil.

Există, de asemenea, din perspectiva solistului, capcane în Concertul pentru vioară şi orchestră de Ceaikovski, elemente care ar putea altera interpretarea generală?

Da, acest concert nu este scris foarte comod pentru interpret şi, la început, a fost chiar respins de Leopold Auer, căruia i-a fost dedicat în primă instanţă, însă cred că aceste capcane nu sunt până la urmă atât de periculoase dacă tot contextul sonor general are direcţia corectă. Tehnica este până la urmă cea care serveşte muzica şi nu ar trebui să afecteze foarte mult peisajul muzical general, ideile stilistice ale opusului. Aşa că nu mă gândesc la el ca la un concert plin de capcane.

Veţi interpreta Concertul pentru vioară şi orchestră de Ceaikovski într-o companie foarte aleasă, Orchestra Filarmonicii din Sankt Petersburg dirijată de marele maestru Yuri Temirkanov. Care este opinia dumneavoastră despre acest celebru ansamblu şi despre Yuri Temirkano?

Opinia mea se situează, cum altfel, la cel mai înalt nivel. Am un profund respect şi o mare admiraţie pentru muzicienii ruşi, pentru că am fost la concertele lor, le-am ascultat înregistrările. Istoria lor este fabuloasă, valoarea uriaşă iar ei menţin în continuare aceste standarde înalte. Cunosc chiar câţiva muzicieni din cadrul orchestrei, oameni extrem de interesanţi şi cultivaţi. Cred că reuşesc cu toţii să menţină vie marea tradiţie rusă, în cel mai bun sens posibil. Iar Temirkanov este pur şi simplu interpretul ideal al lui Ceaikovski, ce aş mai putea spune eu în plus? Este atât de mare, încât nu are nevoie de nicio altă caracterizare.

Aţi înregistrat deja o lucrare semnată de George Enescu. Care au fost reacţiile după lansarea acelui album?

Am înregistrat doar o sonată pentru acest compact-disc ce a apărut acum câţiva ani. Celelalte opusuri enesciene sunt interpretate de Orchestra Simfonică din Monte Carlo. Cred că a fost primit foarte bine pentru că este un disc cu interpretări pline de vitalitate, la acea vreme eu şi Svetlana Kosenko abia ne lansaserăm internaţional, am abordat cu pasiune lucrarea, care îmi place în continuare la fel de mult. Se întâmpla la un an după câştigarea Concursului de la Bucureşti. Iubim amândoi această lucrare şi am colaborat foarte bine. Cred că a fost un succes şi mă bucur că a figurat pe un disc mai complex, care includea şi alte contribuţii interpretative. Nu era o situaţie care ar fi trebuit să mă evidenţieze pe mine ca solist, ca violonist, ci un album dedicat şi închinat lui Enescu iar acesta este cel mai bun lucru pe care îl merită autorul român.

Ca laureat al Concursului Internaţional George Enescu, cum vă imaginaţi viitorul muzicii ce poartă semnătura marelui autor român? Intenţionaţi să mai abordaţi şi alte lucrări ale sale?

Da, mă gândesc să includ cea de-a treia sa sonată pentru vioară şi pian, o adevărată capodoperă, în programul recitalurilor mele din următorii ani. Abia aştept să mai cânt Octetul său, pe care l-am interpretat deja în România. Data viitoare aş dori însă să fiu prima vioară, pentru că până acum am fost vioara a doua. Cred că moştenirea enesciană este atât de mare iar România face tot ce poate, inclusiv prin Festivalul Internaţional George Enescu, pentru a-i accentua renumele internaţional încât, în privinţa viitorului, cred că reprezintă una dintre acele uriaşe personalităţi sonore ale secolului XX, atât de complexe şi interesante, încât va suscita mereu atenţie. Şi probabil că. În afara lucrărilor dedicat viorii, şi celelalte opusuri ale sale, muzica de cameră, opera sa Oedip vor fi din ce în ce mai pregnant redescoperite şi interpretate în consecinţă, mult mai des decât în prezent. Aşa că, este o chestiune de timp, până când, sunt convins, cele afirmate puţin mai devreme vor deveni din ce în ce mai evidente. Pentru că oamenii caută lucrurile proaspete, aşa cum este muzica lui Enescu. Din punctul meu de vedere, îi voi cânta cu plăcere lucrările, de câte ori voi avea ocazia. Este o muzică extraordinară pe care o simt cu adevărat, o simt foarte bine.

Ce sfat le-aţi oferi tinerilor violonişti dornici să se afirme pe plan internaţional? Care ar fi, în opinia dumneavoastră, cele mai importante calităţi ale unui interpret de top în prezent?

O întrebare foarte bună. În prezent există mulţi tineri interpreţi foarte buni, mulţi pe care îi vezi în cadrul competiţiilor internaţionale, unii pentru că nu au mai făcut-o, alţii pentru că deja au câştigat câteva şi îşi doresc mai mult. Există o mulţime de elemente, însă cel mai important este să îşi dea seama că performanţa necesită foarte multă muncă şi mai ales timp. Lucrurile nu se întâmplă rapid iar notorietatea nu se cucereşte în, să spunem, doi sau trei ani. Chiar dacă impresarii, agenţii muzicali te îndreaptă către o anumită direcţie, dacă pregătit să aştepţi puţin şi eşti pregătit să-ţi dezvolţi propriul stil, propriul sunet şi maniera personală de abordare a artei sonore, atunci succesul obţinut va fi unul de lungă durată. Acum însă, este dificil să faci aceste lucruri, pentru că viaţa de concert foarte activă te obligă să fii mereu pe fază, mereu pregătit, de azi pe mâine şi asta face totul destul de dificil. Însă chiar şi în aceste condiţii, cei care doresc să se afirme de acum încolo ar trebui să acorde mai multă atenţie acelui timp pentru sine, în care să îşi poată dezvolta propriul stil interpretativ. Pentru că doar acela te va face să fii unic. În afară de asta, o bună cunoaştere muzicală, o cultură sonoră care să îţi permită să înţelegi cu adevărat ceea ce cânţi este, de asemenea, indispensabilă. Aşadar, mi se pare foarte important acest proces de căutare interioară şi abia după aceea lansarea într-o carieră de succes. Sigur, există şi varianta succesului rapid pentru unii interpreţi tineri şi presupun că nu este nimic în neregulă dar nu este calea cu care eu personal rezonez. Nu mă interesează.