Mai multe - din interviul realizat pe acest subiect cu Nicolas Simion:

Vorbim despre înregistrări realizate cu peste zece ani în urmă la noi, dar nu numai la noi. Este vorba despre formule cu Jancy Korossy, saxofonistul Nicolas Simion, dar şi cu un alt mare saxofonist. Ce propuneţi în aceste albume?

Este vorba despre înregistări care au avut loc în anul 2001, în urma unui turneu efectuat în Germania, Austria, Ungaria şi România. Sunt imprimări live şi repertoriul este oarecum amestecat, compoziţii semnate de Jancy Korossy şi de Lee Konitz, câteva piese originale de-ale mele, câteva standarde. Este un jazz clasic, aş putea spune. Un repertoriu mixt şi cântat cu o secţie ritmică de muzicieni americani Peter Perfido la baterie şi James Singleton la contrabas.

Ştim că fiecare întâlnire de acest fel, jazzistică, are parfumul ei, care devine şi mai aparte când prietenii de scenă dispar, din păcate. Ce parfum au aceste înregistrări? Cum vi le amintiţi?

Este ultima perioadă a marelui pianist şi jazzman Jancsy Korossy, pe care a petrecut-o în România, începând cu 2002. Sigur că el a avut o perioadă foarte bună prin anii '60 înainte să plece din România. S-a retras discret în '68. Era un pianist celebru, avea foarte multe concerte, era invitat în studiourile Radioului şi se transmitea în direct concertele sale sau direct din studio. A compus destul de mult, însă cei 30 de ani petrecuţi în America, n-au fost neapărat un succes, cariera lui n-a mers mai departe, aşa cum şi-ar fi dorit, aşa cum ar fi fost frumos, dar odată revenind în România, parcă a întinerit, parcă toată energia şi toată creativitatea lui s-au transformat într-o primăvară, ca să spun aşa, muzicală.

Şi asta se simte?

…şi asta se simte în muzică. Era la el acasă în România, cânta cu muzicieni americani, cu muzicieni români, îşi cânta muzica, era publicul, o parte din publicul de altădată şi avea un sentiment plăcut, un sentiment de a reveni acasă.

Cum se colabora cu Jancsy Korossy?

Ca muzician era un tip foarte sever, ca să spun aşa, nu cunoştea nici un fel de compromis. N-aş putea să spun dur, dar era foarte meticulos în tot ceea ce făcea, în repertoriul pe care îl alegea, la imprimările făcute în studio. Pe de altă parte era un tip foarte spontan, foarte neprevăzut, adică, de mult ori în concerte, de exemplu, când cântam standarde, începea piesele în alte tonalităţi, trebuia să-l prind cu tonalităţile sau de mult ori, în timpul unei piese, modula, pur şi simplu, un semiton mai sus, un semiton mai jos, un ton mai sus, un ton mai jos şi trebuia să te ţii după el. Făcea glume muzicale, ca să spun aşa, dar am reuşit în aceste colaborări să-mi dau seama că el iubea muzica foarte mult şi de fapt asta l-a ţinut în viaţă, până la 86 de ani. Asculta foarte multă muzică, era la curent cu ceea ce se întâmpla în America, în Europa, în România.

…jazz, în principiu…

Exact. Asculta foarte mult, de exemplu, Mezzo. Era unul dintre canalele lui favorite şi muzică clasică, precum ştim şi jazz şi ştia cam tot ce s-a întâmplat în istoria muzicii de jazz, tradiţia afro-americană. Avea un ritm extraordinar, un melodist foarte inspirat şi un armonist. În anumite piese nu mai ştiai dacă e Rahmaninov, dacă e Chopin, Skriabin, Bill Evans, Debussy, Jancsy Korossy Stravinski, Bartok, toţi marii pianişti.

Fără îndoială, un nume pe care nu-l cunoaştem îndeajuns şi pe care de aceea, nici nu-l apreciem aşa cum ar fi meritat şi poate principalul motiv, să nu evităm aceste discuri, care vor apărea treptat. Primul se numeşte Live in Graz &Braşov. E foarte adevărat, adică, cei care l-au cunoscut, în anii '60 ştiu foarte bine despre ceea ce vorbim, însă aceste imprimări-document ar trebui să le dea de gândit tinerilor muzicieni, să meargă puţin în urmă şi să redescopere un Jancsy Korossy, un Richard Oschanitzky şi chiar un Johnny Răducanu, un Dan Mândrilă şi mulţi alţii, care practic au pus bazele jazz-ului românesc, în anii '50-'60.