Interviul a fost realizat în august 2010, cu ocazia Festivalului de muzică de cameră de la Moritzburg - Germania. Mira Wang este o violonistă chineză, cu o importantă carieră în Statele Unite ale Americii şi Germania; este căsătorită cu violoncelistul Jan Vogler şi au împreună două fete.

Cântaţi pe o vioară Stradivarius care i-a aparţinut lui Joseph Joachim.

Da, e adevărat. Am fost foarte norocoasă. Am avut un concert la Boston, am cunoscut acolo câteva persoane din public care au participat şi la recepţia care a urmat concertului. Acum: ceva care seamănă cu o poveste dintr-o carte. La recepţie, aceşti oameni au venit şi mi-au spus: "Avem un Stradivarius, am vrea să cânţi pe el".

Când a fost asta?

În urmă cu nouă ani. Şi au continuat: "Acum trebuie să plecăm, dar dă-ne un telefon". Era şi soţul meu, Jan Vogler, acolo; m-am dus la el şi i-am spus: ştii, oamenii aceştia mi-au oferit un Stradivarius. Iar el mi-a replicat: ai înţeles greşit. Aşa că i-am sunat şi era totul adevărat, chiar vroiau să-mi dea această vioară.

Dar cum a ajuns vioara în posesia acestei familii?

Instrumentul le-a aparţinut de foarte, foarte mulţi ani. Sunt o familie protectoare a artelor, au comandat, de exemplu, lui Samuel Barber concertul pentru violoncel şi orchestră. Vioara a intrat în posesia lor cu mulţi ani în urmă. În actuala generaţie, capul familiei cântă la vioară ca neprofesionist, el este de fapt neurochirurg, iar vioara i-a fost oferită ca şi cadou de nuntă de către familia sa - s-a întâmplat cu mulţi ani în urmă. Deci, pe scurt, aşa am ajuns să cânt pe această vioară Stradivarius. La început, mi-au spus că mi-o împrumută pentru un an, dar apoi am devenit foarte buni prieteni; nu se mai aşteaptă acum să le-o dau înapoi, atâta timp cât voi vrea, voi putea să cânt pe ea, iar ei, să o asculte. Şi nu vor nimic în schimb din partea mea, doar plăcerea de a asculta. Am fost deci foarte norocoasă.

Cum este pentru dumneavoastră să cântaţi pe un Stradivarius ca acesta?

Este o adevărată experienţă, visul unei vieţi de violonist. Toate viorile Stradivarius au caractere diferite, aşa că îţi trebuie timp ca să te adaptezi cu ea. Toate instrumentele bune cred că au propriul caracter, ca şi oamenii; aşa că la început am avut de dus o bătălie cu acest Stradivarius, trebuie să spun asta. Este ca şi cum ai călări un cal - de fapt, eu nu ştiu să călăresc, dar îmi închipui că este acelaşi lucru, calul nu face doar ce îi spui, ci vrea să-ţi arate ce ştie, cine e. Aşa e şi cu viorile bune, care au propria lor personalitate; în cele din urmă te obişnuieşti cu ele şi înveţi să scoţi ce e mai bun din ele. Însă asta se întâmplă după o lungă perioadă de adaptare, cam un an şi jumătate-doi. Şi pentru mine a fost un lung proces de învăţare.

Cum aţi descrie personalitatea viorii dumneavoastră?

A mea sună întunecat, n-aş spune că este o soprană, ci o voce mai gravă şi mai întunecată.

Vreau să vă întreb, tocmai pentru că aveţi două fete, sunt diferenţe în educaţia copiilor asiatici şi europeni sau americani? Poate că asiaticii sunt avantajaţi, pentru că sunt mai determinaţi să construiască ceva... Este adevărat?

Da, eu văd ambele părţi ale întregului.Vorbesc acum mai mult despre China, pentru că vin de acolo, şi văd în China că îşi urmează tradiţia de a-i educa pe copii de timpuriu, îi pun să citească multe cărţi, să înveţe matematică la un nivel foarte înalt, deşi ei sunt încă foarte mici. Este foarte bine într-un fel să fie aşa, însă, de pe altă parte, când ai o viaţă atât de organizată de la 4 ani, nu mai ştii ce înseamnă libertatea care rimează cu fantezia, iar fantezia nu vine din prea multă organizare. Aşa că într-un fel, împotriva mea însămi, pentru că şi mie îmi place disciplina, aş spune că prea multă disciplină nu e bună.

Copiii trebuie să aibă timp să se joace, să aibă libertatea aceasta şi deseori în China văd copii care trăiesc mai mult poveştile din cărţile pe care le citesc, nu mai au timp să-şi trăiască propria copilărie, nu mai au libertatea să-şi spună: acum ies afară să mă joc cu nisip şi să-mi fac propria armată sau propriul castel. Nu mai este timp pentru asta. Totuşi, nu există sistem perfect şi peste tot în lume se încearcă să se caute soluţii. Este important ca fiecare individ să-şi găsească propriul echilibru: pentru mine este important să existe disciplină, şi în acelaşi timp, să nu fie omorâtă fantezia.

Cum aţi descrie spiritul festivalului de la Moritzburg?

Cred că spiritul vine din leadership. Desigur, sunt muzicieni minunaţi care vin, aşa cum se întâmplă şi în cadrul altor festivaluri, însă ei ajung să se cunoască foarte bine, să cânte muzica şi să schimbe idei despre ea. Şi asta creează o atmosferă pozitivă; aici nu este loc de egocentrism, fiecare are dreptul la propriile idei şi mod de înţelegere a muzicii, pe care le împărtăşeşte cu toţi. Nu este loc de "Am venit să cânt aici, să vă demonstrez ce pot", ci de "Astea sunt ideile mele, voi ce credeţi despre asta?". De fapt asta înseamnă muzică de cameră, pentru că nu este vorba despre o singură persoană, ci despre mai multe, altfel, cel atoateştiutor ar trebui să meargă să predea la şcoală.

Vă ajutaţi soţul în organizarea acestui festival?

Nu, dar comunicăm foarte bine. El face de fapt atât de multe: şi cântă şi are în grijă două festivaluri. Deseori are nevoie de feed-back; ştie foarte bine ce are de făcut, dar pe de altă parte este foarte deschis. Nu vreau să mă implic foarte mult, pentru că ştiu că este treaba lui; ştiu ce zic alte femei - că sunt şeful din spatele scenei, dar în cazul meu nu este deloc aşa şi nici nu-mi doresc asta.

Cântaţi şi solo, dar şi muzică de cameră. Ce vă place mai mult? Sau sunt complementare?

Clar sunt complementare. Sunt două animale diferite: când cânţi solo şi este pe cont propriu, eşti responsabil pentru tine însuţi. Stai acasă şi studiezi apoi te duci să repeţi şi cu orchestra şi dirijorul. Însă când cânţi muzică de cameră, chiar dacă ai ideile foarte clar trasate, când te întâlneşti cu ceilalţi parteneri ideile îţi pot fi date peste cap imediat; deci trebuie să fii foarte flexibil, să absorbi noi idei.

Este festivalul de aici asemănător cu o vacanţă?

Cred că este viaţa perfectă pentru un muzician, deşi muncim destul de mult. Stăm într-un loc minunat şi tot ce trebuie să facem este să ne gândim la muzică. În viaţa reală, sunt atâtea alte lucruri de care să avem grijă, aşa că atenţia poate fi uşor distrasă, dar aici chiar este un loc ideal pentru un muzician.