La începutul anilor 1990, am ascultat o înregistrare cu Sonata a treia pentru pian şi pian, cu Yehudi Menuhin şi sora sa, Hepzibah. Mi-a plăcut foarte, foarte mult, m-am îndrăgostit de ea şi i-am spus soţului meu Donald, cu care cânt muzică de cameră, că trebuie neapărat să o cântăm şi noi. Aşa că am învăţat-o şi de atunci, de aproximativ 15 ani, o prezentăm foarte des în concert. Am şi imprimat-o şi se pare că este una printre cele mai populare versiuni. Prin Sonata a treia deci am luat contact cu muzica lui Enescu. Recent am mai descoperit o piesă absolut uimitoare, Suita "Impresii din copilărie" pe care am cântat-o într-un festival de muzică de cameră acum câţiva ani şi pe care intenţionăm să o reluăm, iar această suită ne-a condus către Cvintetul cu pian.

Îmi place totul în muzica lui Enescu: armoniile sale particulare, felul în care utilizează muzica populară românească, în care îmbină culorile sonore, improvizaţiile. Sonata a treia este practic o improvizaţie de foarte lungă durată, combinaţia dintre muzica impromptu şi cea notată strict în partitură este foarte neobişnuită şi intrigă. Enescu fost un geniu al scriiturii atât pentru pian, cât şi pentru vioară, pentru că el însuşi a cântat la ambele instrumente. Din toate punctele de vedere sunt foarte atrasă de muzica lui Enescu! Şi mai vreau să adaug calitatea ei emoţională, profunzimea şi varietatea de sentiment.

Vi se pare foarte exotică? Muzica sa vine totuşi dintr-o cultură foarte diferită.

Sunt atrasă şi de această calitate a creaţiei enesciene, exotismul. Înregistrarea de care am pomenit, a lui Yehudi Menuhin, era un disc de vinil şi se numea "Estul întâlneşte Vestul", mi-a plăcut mult ideea de a alătura două zone diferite.

Aţi spune că Enescu este mai exotic decât, să spunem, Bartok?

M-am gândit eu că o să întrebaţi asta! Îmi place foarte mult şi Bartok, încerc să cânt cât de mult pot din muzica sa. Nu cred că pot da un răspuns clar, alb sau negru. Evident, ei sunt foarte diferiţi - cred că la Enescu se poate vorbi despre o culoare muzicală, sonoră, mai aparte.

Îl vedeţi pe Enescu mai degrabă drept un compozitor est-european decât drept un compozitor european?

Da, şi nu. Cvintetul său cu pian are foarte multe influenţe din muzica franceză. Este un compozitor est-european din punct de vedere geografic, dar eu îl consider universal, îl aşez într-o categorie superioară, nu vreau să-l încadrez, să-l cataloghez. A fost un geniu, muzica este muzică în ultimă instanţă, şi cred că şi lui i-ar fi plăcut să fie descris aşa.

Sunteţi membră a grupului Enescu Chamber Players. Când a fost înfiinţat şi cine sunt colegii dumneavoastră?

Totul a pornit de la dragostea noastră pentru muzica lui Enescu: a mea, a uneia din actualele violoniste din formaţie, Jennifer Curtis, a soţului meu Donald. Stăteam într-o zi într-o cafenea, vorbind despre cât de mult ne place nouă Enescu. Jennifer a lucrat cu Sherban Lupu, a studiat cu el şi a interpretat câteva din piesele pentru vioară solo ale lui Enescu în primă audiţie aici în America. Aşa că ne-am gândit că trebuie să facem ceva pentru a ne manifesta mai concret dragostea pentru muzica lui Enescu!

Până acum am doar avut două concerte, în New York, în două săli diferite, iar repertoriul a fost aproape integral cu lucrări ale sale. Am deschis cu Arta fugii de Bach în variantă pentru cvartet de coarde, pentru că ştim că Enescu îl admira foarte mult pe Bach. Soţul meu a cântat apoi Sarabanda pentru vioară solo, Jennifer - Ariile în caracter popular românesc, Donald şi cu mine - Sonata a treia de care v-am povestit şi în final, Cvintetul cu pian. Vom avea concerte şi în stagiunea viitoare, în care vom continua să punem în relief creaţia lui Enescu, poate să introducem şi alţi compozitori în program.

Tot datorită dragostei pe care o am pentru muzica lui Enescu am propus şi un recital de autor la instituţia unde predau, Conservatorul New England din Boston. Există o serie de concerte numită "Prima luni", în cadrul căreia prezint, împreună cu câţiva dintre minunaţii profesori de acolo, Cvintetul cu pian.

Enescu Chamber Players este aşadar o formaţie foarte tânără, foarte recentă!

Da, aşa este. Suntem foarte încântaţi, avem multe idei, eu aş vrea să învăţ şi câte ceva din muzica pentru pian solo, există de asemenea nişte sonate pentru violoncel pe care nu le cunosc, sunt foarte multe de explorat! Muzica lui Enescu atinge nişte niveluri de neimaginat. Exotismul acela îmbinat cu folclorul românesc transcende orice. Suita Impresii din copilărie m-a câştigat de cum am început s-o studiez. Felul în care imită cântecul păsării mi se pare genial, totul, de fapt, în această suită mi se pare incredibil.

Cum răspunde publicul la muzica lui Enescu?

Foarte, foarte entuziast! Sigur, cvintetul de care aminteam este o piesă ceva mai grea, este dificilă şi de cântat şi de ascultat. Foarte complexă, complicată, cu ea se crează mai greu o legătură, mai ales după doar o singură audiţie. Am văzut că publicul fie se îndrăgosteşte imediat de acest Cvintet, fie spune că are nevoie de puţin timp pentru a se acomoda cu el. Când este vorba de Sonata a treia însă, sau de alte lucrări, publicul răspunde pozitiv imediat.

De aceea cred eu că Enescu este un compozitor mare. Muzica lui este universală pentru că se adresează unor sentimente şi trăiri universale. Este adevărat că eu am şi o origine amestecată - părinţii mei sunt născuţi în Viena, eu sunt evreică, şi au fugit în Statele Unite în anul 1939. Bunicii mei sunt din Ungaria, Rusia şi Polonia, am deci sânge est-european. Am însă şi experienţa de muzician şi de profesor. Am lucrat cu oameni din diverse ţări şi de diverse naţionalităţi şi cred cu tărie că muzica este un limbaj universal. Deşi este evident că Enescu se referă la caracteristici şi aspecte ale culturii sale, muzica lui este mare, şi ajunge la inima tuturor, indiferent de cultura din care provin.