Invitata mea din această seară este o foarte apreciată artistă care cântă și încântă publicul pe scenele lumii, în unele dintre cele mai importante teatre de operă, iar vineri, iată, va încânta și publicul de la Sala Radio cu o mult așteptată Gală de Operă.

Adela Zaharia, bine ai venit în studioul Radio România Muzical!

Bine v-am găsit! Mă bucur mult să fiu aici.

Ai un început de an promițător. Ai debutat la Metropolitan Opera în luna ianuarie și ai susținut acolo o seamă de spectacole cu Musetta din Boema de Puccini. Ai scris pe facebook după debutul tău de acolo - iată, lumea te urmărește! - "Un vis la care nu îndrăzneam să visez când eram studentă!". La ce visai când erau studentă?

Când eram studentă, visam să fiu în stare să urc pe scenă fără să am un trac îngrozitor, fără să-mi afecteze respirația, să urc pe scenă și să pot arăta măcar 10% din ceea ce făceam în sala de studiu, în sala de repetiții... fiindcă așa am început eu, cu o relație nu foarte prietenoasă cu scena. Aveam un trac îngrozitor. A durat mulți ani până mi-am înțeles vocea, până mi-am dat seama cum să o fac să funcționeze așa cum vreau și așa cum am nevoie. Și adevărul e că doar cu mult, mult exercițiu și cu multe, multe apariții pe scenă - de la recitalurile acelea mititele, ca student, și apoi continuând - și după câțiva ani de cântat în Germania, unde eram deja angajată, am început să scap de frica asta de scenă.

Interesant. Un trac care nu era neapărat pozitiv.

Nu, nu, nu. Era completamente distructiv. Și de asta întrebarea ta e foarte potrivită, fiindcă... știi, de la studenta aceea care abia supraviețuia când cânta o arie pe scenă, până la a cânta pe scena Metropolitan Opera e o cale destul de interesantă, lungă și nesperată.

Și drumul până la Metropolitan Opera a fost unul interesant în cariera ta. După câte știu, ai refuzat o dată să ajungi acolo.

Ca să fiu sinceră, nu eu am refuzat, ci agenția care mă reprezenta la momentul respectiv, fiindcă era imediat după Operalia și aveam multe de învățat, aveam multe de înțeles. Eram reprezentată de un agent în care aveam mare încredere. Așa că atunci când el mi-a spus "Nu vrem ca tu să cânți asta la MET, considerăm că ar trebui să cânți altceva.", eu l-am crezut pe cuvânt și...

Ai regretat?

Nu. Nu. fiindcă sunt convinsă că dacă aș fi avut debutul la MET în 2018, 2019, nu l-aș fi savurat așa cum l-am savurat acum, nu ar fi fost așa o experiență pozitivă și nici nu aș fi avut așa un succes mare. S-au întâmplat în anii aceștia, am crescut, învățat, am devenit o altă persoană... mă rog, un upgrade, ca să zic așa.

Cum a fost pentru tine această experiență artistică la MET?

A fost o experiență minunată! A fost peste orice așteptare. Asta poate și din cauză că eu de obicei plec cu niște așteptări foarte pesimiste. Nu știu, așa funcționează creierul meu. Poate e un mecanism prin care mă asigur că niciodată nu sunt luată prin surprindere de cât de rău pot merge lucrurile. Așa că am mers acolo fără așteptări foarte mari. Bineînțeles, publicul are gusturi diferite de la țară la țară, câteodată de la oraș la oraș. Nu știam la ce să mă aștept în teatru, la atmosfera din spatele scenei, colegi ș.a.m.d. Circulă tot felul de povești, nu toate foarte pozitive. Bineînțeles că există un anumit nivel de presiune și e normal în locuri ca MET-ul, așa că faptul că am ajuns acolo și am văzut că sunt înconjurată de, foarte posibil, cei mai minunați artiști pe care i-am întâlnit vreodată - și nu doar ca  artiști pe scenă, ci ca oameni, și asta contează enorm atunci când trebuie să-ți deschizi sufletul, să te pui pe tine însăți într-o poziție extrem de vulnerabilă, extrem de deschisă, prin care să poți să împărtășești din tine cu publicul - e foarte, foarte important.

Te-au sprijinit colegii?

Absolut! Am fost singura debutantă a spectacolului. Toți ceilalți au mai cântat înainte acolo, unii chiar în aceeași producție. M-au sprijinit și nu numai asta, nu a existat deloc mândrie, nu a existat egoul ăsta distructiv care poate fi câteodată în arte...

... concurența aceea!

Da, în lumea preformance. Și asta a ajutat enorm, fiindcă cu toții au fost foarte sinceri, cu toții au fost foarte vocali vizavi de cât de mult mă apreciază și mă încurajează ș.a.m.d. Și, pentru mine, e un succes clar și sunt foarte mulțumită atunci când un spectacol care este trist ca  Boema, un spectacol care e menit să-ți frângă inima, când termin un spectacol din acesta în lacrimi pe bune, știu că a fost o seară bună. Și am terminat fiecare spectacol din seria asta în lacrimi și eu și restul colegilor. Și atunci știi că totul a funcționat!

Au fost vreo 5 spectacole, nu?

5, da.

Nu numai colegii te-au apreciat. Iată, și critica și o să citez din două cronici: "În debutul ei la Metropolitan Opera, Adela Zaharia a creat o Musetta înflăcărată și pasionată. Aria quando m'en vocurgea elegant în vocea ei suplă, asemănătoare Violetei interpretate de ea, o voce care are căldura verdiană și este plină de emoție." Așadar, un personaj puccinian cu nuanțe verdiene, nu?

Da, da.

Și mai este o cronică și aș vrea să o citez, de asemenea, un fragment: "Adela Zaharia i-a insuflat Musettei charismă și energie. Tonul ei luminos se potrivea perfect ariei quando m'en vo. Notele ei înalte erau strălucitoare și pline de încredere, iar tristețea afișată în Actul IV a arătat că posedă o gamă timbrală dramatică impresionantă." Cum a fost în ochii publicului? Pentru că, iată, presa te elogiază.

Publicul, spre bucuria mea m-a primit de asemenea foarte, foarte călduros. Există, bineînțeles, mai multe feluri în care publicul își exprimă părerile și aprecierile. Unul dintre ele este în online. Și având mulți prieteni și în America, și în business ș.a.m.d., tot primeam de la ei diverse comentarii, diverse reacții, din diferite părți - ba de pe facebook, ba de pe bloguri americane. Așa că am fost foarte, foarte plăcut surprinsă să văd că reacția generală a fost "Cine este fata asta și de ce n-am auzit-o înainte? De unde a apărut? că ne-a luat pe toți prin surprindere!" Și, bineînțeles, e o mare bucurie și o ușurare să vezi că ești primit atât de bine, mai ales într-un loc în care nu ai activat înainte și nu știi cum ai fi primit. Să spun sincer, am avut discuția asta cu prietenul meu și el spunea "Știi că vei merge și vei face din nou un succes enorm!" și am spus "Sincer, nu știu asta!" Niciodată nu iau asta ca ceva garantat, fiindcă depinde foarte mult de atâtea detalii sau circumstanțe. Un exemplu concret este că eu cred că la MET gust este foarte particular, și în America, în general. Nu este același gust pentru operă ca în Europa. Deci, faptul că am succes în Europa nu mi-l garantează și-n America, fiindcă acolo Teatrele sunt foarte mari, sunt enorme. Cred că cel mai mic teatru în care am cântat în America are undeva la 2600 de locuri. Și e un alt fel de a juca, e un alt fel de a cânta. Ca să fiu mai clară, finețea în jocul scenic sau în cânt nu este atât de apreciată cum e în Europa, fiindcă realitatea e că nu trece, nu ajunge la public atât de ușor ca într-un teatru de 1500 de locuri, să spunem. Și, pe lângă asta, există și școala americană, care e mai concentrată pe a exagera totul. Am văzut, de exemplu, cum alte colege au cântat Musetta înaintea mea, recent la MET, iar reacția mea a fost... nu, nu, nu... asta nu sunt eu, asta n-o să fac... deci, totul este dus la exagerare, totul dus la extrem, orice acută - ținută prea mult, orice interjecție - puțin prea puternică, orice cuvânt care trebuie subliniat - puțin cu prea mult patos. Îşi pierde puțin clasa pe care muzica clasică, după părerea mea, trebuie întotdeauna să o aibă. Mi-am spus că o să rămân credincioasă sistemului și stilului pe care-l am, pe care l-am dezvoltat și cu care sunt cunoscută și vedem dacă este plăcut sau nu. Și am fost foarte, foarte ușurată să văd că americanii au apreciat. Au apreciat și finețea, au apreciat și... cred că din cauza asta au și menționat peste tot paleta de culori, paleta dramatică ș.a.m.d.

Ai fost surprinzătoare pentru ei! Nu se așteptau.

Da, am fost surprinzătoare și pentru mine.

Așadar, Musetta lui Puccini, Violetta Valery a lui Verdi, Lucia lui Donizetti, Donna Anna a lui Mozart... iată câteva dintre rolurile pe care le-ai interpretat în ultima vreme. Care dintre acestea ți se pare cel mai aproape de suflet?

Pot să spun că la ora actuală Lucia din Lucia di Lammermoor și Violetta Valery din Traviata sunt rolurile și pe care le-am interpretat, posibil, cel mai des (împreună cu Donna Anna), dar sunt și rolurile în care-mi place să mă pierd. Îmi place să mă pierd de câte ori urc pe scenă și îmi place să sap adânc în drama lor psihologică și să încerc să le înțeleg, să le înțeleg tumultul și să le înțeleg stările. Ăsta e scopul în fiecare spectacol! Să reușesc să mă pun în "papucii" lor cât de mult se poate, să fiu cât de aproape posibil de ce ar fi putut gândi femeile astea în momentele respective. Și asta, în combinație cu muzica extraordinară - pe care am studiat-o mult și am petrecut mult timp, multe spectacole împreună cu ea - e o combinație de suflet pentru mine.

Deci, Verdi!

Verdi, da. Verdi și belcanto.

Dintre rolurile nejucate... Aici, vorbeai de un joc scenic adevărat. Un cântăreț de operă nu este doar un cântăreț, ci este un artist complex...

De câteva decenii deja nu se mai acceptă doar cântatul.

Dintre rolurile nejucate, revin, ce ți-ai dori să joci și n-ai interpretat încă?

Aaa, sunt foarte, foarte multe lucruri care mă așteaptă în viitor. Trebuie doar să fiu raţională și să le fac pe toate în ritmul potrivit și la timpul potrivit. O direcție la care mă uit acum, în viitorul apropiat, este repertoriul francez, fiindcă nu am cântat mult repertoriu francez romantic și... cred că tocmai de asta sunt foarte atrasă de ce simt personajele mele... Aș vrea să debutez Juliette din "Romeo și Julieta" (Gounod), aș vrea să cânt Manon (Massenet), și toate acestea sunt personaje clasice, personaje celebre și ale literaturii, nu doar ale muzicii. Și, mai târziu, clar să mă îndrept spre reginele donizettiene. Am cântat deja Maria Stuarda și a fost... Eu, personal, cred că am cântat-o puțin prea devreme. Sunt convinsă că dacă aș cânta-o acum, aș savura mult mai mult și m-aș putea juca mult mai mult și cu personajul, și cu vocea ș.a.m.d. Dar și restul reginelor, în Roberto Devereux și Anna Bolena... sunt roluri care reprezintă o provocare. Din seria asta, unul dintre ele este Norma. Și nu fiindcă aș avea eu o obsesie cu Norma, dar îmi plac provocările. Îmi place să-mi demonstrez mie că pot să fac tot ce-mi spune capul să fac. Așa că probabil și Norma va fi încercată, dar trebuie să aștept cu Norma și să fac pașii necesari fiindcă e un rol tricky.

Nu ocolești, am văzut, concertele vocal-simfonice. Ai în repertoriu Strauss, Carmina Burana - Orf, recviemurile de Mozart, Brahms și Faure. Cum te raportezi la acest tip de apariţie scenică, e mai ușor?

Nu e mai ușor. Acum, că fac mult mai multă operă decât concerte, pot să spun că e mai ușor să cânt operă deoarece e mai ușor să te detașezi cumva de lumea exterioară atunci când ești în personaj. Când cânți un concert, nu te poți ascunde în spatele nimănui și nu te poți ascunde în spatele decorurilor, costumelor, luminilor... Ești tu față în față cu publicul, public care este foarte aproape de tine, nu este fosa cu orchestra între, și publicul poate să vadă, să observe tot. Asta poate fi puțin stresant. dar trebuie să mărturisesc că am cântat mult mai mult vocal-simfonic înainte să plec din țară, înainte să plec în Germania. Eu, de fapt, am început cariera mea, care pe vremea respectivă nu era o carieră propriu-zis... activitatea mea ca să-i spun așa, am început-o cântând vocal-simfonic și am fost ferm convinsă și am spus-o în repetate rânduri că eu nu voi cânta niciodată operă. Asta doar fiindcă nu eram prietenă cu scena deloc și nu-mi puteam imagina că voi ajunge să fiu atât de confortabilă pe scenă și să reușesc să renunț la mine, să fiu capabilă să mă dezbrac de orice aparență și orice ego și, pur și simplu, să fiu acolo ca să servesc momentul, personajul, muzica.

Așa că, atunci când eram mai mică și nu știam nimic, eram convinsă că nu voi cânta operă niciodată și voi fi doar cântăreață de concerte. Între timp, am ajuns la situația în care pot să spun că eu cânt cam 98% operă și mult prea puține concerte.

Când a fost acel moment când ai spus "Acum sunt pe drumul cel bun!"?

Cu puțin timp înainte de Operalia. Am luat parte la Concursul Operalia în 2017 și pot să spun... cam cu un an înainte. De aceea am și decis să particip la concurs, să-mi încerc norocul, fiindcă până atunci am lucrat enorm la tehnica vocală și am încercat să fac tot ce pot ca să-mi înțeleg vocea, să-mi dezvolt tehnica vocală și să înțeleg eu pentru mine cât de mult se poate ce trebuie să fac pe scenă și cum trebuie să fac lucrurile pe scenă. Nu am vrut să merg în lumea mare până când nu m-am simțit pregătită. Multă lume aduce vorba despre asta și mă întreabă "Dar a durat destul de mult până când tu ai ajuns...?" Și am zis "Da, fiindcă literalmente mi-a fost teamă!". Nu am vrut să fiu unul dintre cântăreții aceștia care la 22 de ani sunt puși în lumina reflectoarelor, sunt împinși peste puterile lor și peste capacitățile lor, sunt puși sub o presiune enormă și se epuizează cam în 5 ani. În 5 ani îi vezi urcând rapid, forțat, ca să fim sinceri, împinși de management, de marketing, de teatre, fiindcă întotdeauna aceştia trebuie să găsească noua Netrebko, noua... Dar, ce-ar fi să fim fiecare noi înșine și nu să imităm pe cineva. Și din cauza asta mie mi-a fost teamă, recunosc. Mi-a fost teamă și am știut că nu am mentalitatea și nu am personalitatea să am o carieră în felul acesta. Eu am vrut ca în momentul în care pășesc în lumina reflectoarelor, la modul adevărat, să fiu pregătită - psihic, vocal. Și asta a venit în jurul vârstei de 28 de ani.

Și, în 2017, ai câștigat Operalia!

Prima încercare. Literalmente, prima încercare internațională. Și am mers acolo cu unicul scop de a folosi acest concurs pentru a fi auzită de mai multe persoane de casting din lume. Fiindcă, practic, erau plătite toate costurile și mi-am zis "Merg acolo, mă ascultă 12 persoane diferite din 12 teatre diferite. Din 12 teatre, poate tot ajunge unul să-mi dea ceva, să vadă ceva în mine, să mă încurajeze și să-mi dea un contract." Și nu, nu m-am așteptat, nu m-am așteptat fiindcă nici nu știam unde mă aflu la nivel internațional, că nu m-am concentrat pe asta, și-atunci când s-a întâmplat să câștig, a fost surpriza vieții mele. Și a fost și un moment foarte, foarte copleșitor.

Ce sfat le-ai da celor care se află acum la început de drum și vor să apuce pe această cale?

Multe sfaturi. Sunt mulți tineri cântăreți cu care stau de vorbă, care mă contactează. Primul sfat și cel mai important, așa cum am menționat deja, este să nu se concentreze pe ceea ce pare important, să nu se concentreze pe ceea ce marketingul încercă să facă strălucitor și atractiv, fiindcă e minciună, e minciună pură și nu durează. Mulți îmi spun "Da, dar uite cutare, pare că are o carieră bună!" Și am zis "Unde pare? Te rog, spune-mi." "Păi, pe instragram..." Și am zis "Dar voi știți că pe instagram fiecare postează doar ce vrea, da? Voi știți că pe instagram se cumpără followeri, se cumpără like-uri. Toate persoanele aste pe care le vezi tu că o duc atât de bine pe instagram, plătesc bani grei ca cineva să-i facă să arate bine pe instagram." E foarte greu să-ți păstrezi realismul. Și întotdeauna le spun "Uitați-vă, vă rog, căutați pe internet în ce teatre cântă. Uitați-vă care e nivelul teatrelor respective. Nu aveți de unde să știți pe ce sume cântă, că și asta face o diferență. Uitați-vă cât sunt de respectați. Uitați-vă ce cronici primesc în urma spectacolelor." Nu e totul doar despre aparență și e foarte ușor să cădem în capcana asta. E foarte ușor să pierdem energie și timp și, din păcate, eu am văzut cu ochii mei cântăreți (mai mult cânterețe, din păcate) din generația mea, care s-au concentrat atât de mult pe a părea că o duc bine, încât au uitat să facă munca ce contează cu adevărat, au uitat să meargă la orele de canto... Eu, una, consider că trebuie să continui să lucrezi cu cineva cât trăiești și toți marii cântăreți spun asta. Fiindcă  pe urechile noastre nu ne putem baza, ne pot înșela foarte ușor. Și în loc să te concentrezi pe lucrurile care cu adevărat îți potențează cariera și cu adevărat te ajută să te dezvolți și te duc un pas mai departe, tu îți pierzi toată energia și tot timpul cu nimicuri. Și te trezești în câțiva ani, după cum am spus, cam 5 e cifra magică, că ocaziile s-au rărit, interesul nu mai e același, oamenii te-au văzut în toate ipostazele posibile - de la bându-ți cafeaua, până la în bikini pe plajă ș.a.m.d. - și nu mai sunt interesați... și acolo se termină cariera ta, fiindcă nu ai investit în ce e important. Și știu că e foarte greu. Și mie mi-a fost foarte greu și am fost frustrată ani la rând de faptul că lucrurile mergeau atât de încet și că se dezvoltau atât de încet, dar acum, fiind la vârsta asta în punctul acesta al carierei mele, cunoscând oamenii pe care-i cunosc și oameni cu care pot să discut sincer pe temele astea - mă refer la cei mai importanți oameni din business - pot să spun cu sinceritate, că nimic din ceea ce fură ochiul nu contează. Întotdeauna va rămâne doar arta, vocea va conta și bineînțeles și jocul scenic. Dar vocea... Frumusețea trece, tinerețea trece și rămân doar vocea, arta și cine ești tu cu adevărat ca și persoană și ce ai de oferit din suflet pe scenă.

Mi-aduc aminte că acum câțiva ani, la Cluj, ai ținut o conferință. "Artiștii și realitatea", în care le-ai vorbit că viața de artist nu e chiar așa de roz cum se crede.

Vai, nu e nici pe departe așa de roz.

Cum e acest dark side of the moon, să zic?

E foarte atractiv, dar și asta a fost o frustrare de-a mea, că toată lumea arată numai partea asta cu glam și cu in demand, photo shooting ș.a.m.d. Asta e 20%, dacă ești norocos. În rest, sunt zile întregi, luni întregi, ani întregi în care îți dorești să ai mai mult timp pentru tine, îți dorești să nu trebuiască să te împingi fizic, emoțional, psihic, vocal întotdeauna la maxim (că, bineînțeles, trebuie să dai întotdeauna tot ce ai mai bun pe scenă), îți dorești ca business-ul să aibă mai multă înțelegere pentru faptul că suntem cu toții oameni, pentru faptul că ne îmbolnăvim, pentru faptul că putem fi obosiți. Se călătorește incredibil de mult și asta este o mare, mare diferență între cum se făcea meseria asta acum 50 de ani și cum se face acum. Că lumea tot vorbește, îi place să vorbească, fanilor de operă le place foarte mult să compare cu golden age, cum era în epoca de aur a operei, dar nimeni nu ia în considerare faptul că totul s-a schimbat de atunci. Literalmente, totul! De la stil de viață, financiar, condiții de muncă, producții, regii. Deci, ce se întâmplă la ora actuală... suntem întotdeauna puși sub presiune maximă. Întotdeauna ni se cere să dăm tot ce se poate. Și, dacă nu ești într-o poziție privilegiată sau apreciată, pot să spun că e și foarte mult abuz - la modul la care nu ești plătit cât ar trebui, ți se cere să lucrezi mult mai mult decât ar fi acceptabil, nu se ia în considerare faptul că poate, nu știu, costumele, regia sunt periculoase pentru tine... Lumea operei se indreaptă puţin către entertainment. Și, din păcate, sunt atât de mulți care ori nu au curajul să vorbească, să ceară respect, să spună clar de ce au nevoie, încât bineînțeles că se va profita. Și întotdeauna vor exista tineri cântăreți care sunt dispuși să facă orice, oricând și cred că asta este proba de foc, după părerea mea. Bineînțeles, și eu am fost acolo și și eu am făcut asta. Am început la Berlin, în Opera Comică, în studioul de operă, unde repetam pentru patru opere în același timp. Îmi luam geanta și fugeam dintr-o sală în alta și repatam pentru patru opere în același timp. Bineînțeles, roluri mai mititele, dar ce era în creierul meu, cât eram de obosită, câtă presiune era pe mine, fiindcă toată lumea se aștepta să demonstrez că merit să fiu acolo... Erau primii mei doi ani de activitate. Bineînțeles, după aceea, lucrurile s+au îmbunătăit încetul cu încetul, dar, pentru mine... am avut norocul, marele noroc - și, din păcate, foarte puțini îl au, ca să fiu sinceră - de a avea în jurul meu persoanele care mi-au deschis ochii și mi-au explicat. Și, mai ales, când s-a întâmplat Operalia. După momentul Operalia, eu încă aveam (încă mai am puțin, dar e mult mai bine acum) mentalitatea asta că trebuie să fac tot. Trebuie să fac tot fiindcă am plecat de aici fără nici o plasă de siguranță, nu aveam la ce să mă întorc. Mie mi-era clar, trebuia să-mi câștig existența și să fac tot ce pot ca să mă dezvolt în direcția asta. Și parte din mentalitatea asta încă e acolo, dar în momentul Operalia a fost foarte bine faptul că am dat de managerul potrivit și el a fost managerul unora dintre cele mai mari nume din industrie. N-am sperat niciodată că voi ajunge eu vreodată să lucrez cu el. La ora actuală, mie îmi e ca un părinte, mi-e mentor chiar dacă s-a retras, îi cer sfaturi. Unul dintre primele lucruri pe care mi le-a spus atunci a fost "Adela, trebuie să înveți să spui nu! O carieră se construiește pe cât de bine știi să spui nu, nu pe cât de bine știi să spui, da. Toată lumea știe să spună da. Trebuie să știi când să spui nu, trebuie să știi când să tragi linia, trebuie să explici clar care-ți sunt limitele și standardele." Mă simțeam vinovată dacă nu puteam să fac un contract, dacă nu puteam să accept un contract sau dacă trebuia să anulez un spectacol că mă îmbolnăveam, mă simțeam atât de vinovată, era așa o presiune. Și mi-a spus "Adela, tu trebuie să înțelegi! Oamenii ăștia, oricât de prietenoși sunt cu tine și oricât de mult interes par să aibă pentru tine, tu nu însemni nimic pentru ei. Ești, literalmente, cum se spune în engleză a piece of meat, ești o bucată de carne de care ei se folosesc atâta timp cât au de ce să se folosească și în clipa în care nu mai au nevoie de tine, te vor arunca și nu se vor mai gândi la tine a doua oară." A fost o lecție dură și știu că sună dur, dar e foarte adevărat. Și lecția asta mi-a fost foarte de folos în a învăța să-mi cunosc adevărata valoare și a învăța să selectez din ceea ce mi se oferă, să învăt ceea ce este cu adevărat spre binele meu, ce este cu adevărat important și să învăț să nu mă mai chinui eu pe mine, că ne chinuie destul business-ul, ne chinuie destul viața, ne chinuie destul lumea... și să învăț să-mi pese de bunăstarea mea vocală, psihică, fizică mai mult decât îmi pasă de ce se întâmplă în afara cercului meu.

Foarte interesant ce mi-ai spus, să știi! Cred că atâta sinceritate nu am mai auzit la un artist de operă și vorbesc serios.

Am problema de a fi puțin prea sinceră.

Vineri seară la Sala Radio, vei susține o gală de operă în compania Corului Academic și Orchestrei Naționale Radio - dirijor, David Crescenzi. Cum a fost gândită această gală, ce vei interpreta?

În primul rând, trebuie să spun că Noemi a insistat și a ținut legătura cu mine și a fost atât de perseverentă cum cred că nimeni din România nu a fost și am atât de mult respect și atât de mult drag pentru ea fiindcă nu a fost ușor. Am discutat despre gala asta cred că de cei puțin 5 ani. Am tot încercat. Aici era o anume perioadă de timp în stagiune când puteam face gala. Până acum nu am găsit timpul necesar pentru asta, nu am fost liberă în perioada asta. În sfârșit, am găsit perioada, și-atunci întrebarea imediat următoare a fost ce putem să facem? Și-am zis că dacă tot vin atât de rar în România, de ce să nu cânt repertoriul pentru care sunt cel mai cunoscută, repertoriul care e reprezentativ pentru mine și repertoriul cu care publicul din România nici nu are șansa să se întâlnească atât de des. Cu alte titluri cred că se întâmplă mult mai des decât cu repertoriul de belcanto. Și-atunci, normal, David Crescenzi a fost prima opțiune și opțiunea preferată, fiindcă întotdeauna am avut o colaborare excelentă cu el. Chiar am stat și m-am gândit zilele astea... a fost alături de mine în multe momente importante. A dirijat prima mea Traviata în Dusseldorf, cu el am crescut ca și Traviata. A dirijat prima mea Giulietta, în Capuleti i Montecchi, stagiunea trecută. Am făcut multe Lucia de Lammermoor împreună, am făcut multe concerte în România. Așa că mă simt în mâini sigure cu el.

Ai avut astăzi o repetiție. Cum e atmosfera, cum te înțelegi cu orchestra, cu corul?

Atmosfera e una foarte, foarte bună și e minunat că sunt atât de mulți oameni pe scenă care lucrează împreună pentru succesul acestei seri. Trebuie să mărturisesc că e o diferență în atmosferă, tocmai din cauză că sunt acasă. Din cauză că lucrurile nu se schimbă atât de mult în România cum se schimbă în afară, e un feeling de familie, toată lumea se cunoaște cu toată lumea și-atunci și atmosfera e alta... sunt mai multe glume, e mai multă relaxare. Afară suntem un pic obișnuiți să fim un pic mai robotici. Asta m-a făcut să zâmbesc de multe ori astăzi, de atmosfera plăcută pe care am avut-o.

Eu am văzut programul. Pare un program de disc. Ai în cap un astfel de proiect?

Da, dar în linii foarte vagi la ora actuală, fiindcă, așa cum spuneam înainte, m-am concentrat mult pe a-mi dezvolta tehnica și a mă dezvolta eu ca și artist și din cauza asta nici nu am dat nici o atenție înregistrărilor. Pot să spun că, poate, în ultimii doi ani, și doar din cauză că multă lume m-a întrebat și mi-a tot scris "Nu există nimic, nici o înregistrare cu tine. Unde putem să te auzim?" Păi, veniți la spectacole dacă vreți să mă auziți! (râde) Nu, știu că ar fi vremea. Ar fi vremea și acum sunt și eu de acord. Practic, din punctul Operalia mi s-a tot vorbit de înregistrări, dar acum în sfârșit, simt și eu că aș avea ceva de spus și aș avea ceva de lăsat în urma mea. deci, încep să mă gândesc serios și la asta.

Noi te așteptăm cu drag cu acest disc, noi, cei de la Radio România Muzical și, evident, publicul. Spuneai undeva că tu, evident, dăruiești și dai totul în orice condiții, orice ai cânta. Dar există un plus atunci când cânți în România? Există ceva care deosebește prestația ta artistică în România față de restul lumii?

Există ceva din mai multe motive. Odată fiindcă nu ajung des să cânt în România și asta nu pentru că e alegerea mea sau alegera instituțiilor de cultură. Încercări există, dar e întotdeauna o problemă de timp. Și din cauză că ajung atât de rar să cânt în România e, pe de-o parte, și foarte special, dar pe de altă parte, e și foarte multă presiune pe care, din nou, doar eu o pun asupra mea, nimeni altcineva. Dar mă gândesc și la partea asta că toată lumea aude despre cum am cântat acolo și-acolo, vede cronicile, și mă gândesc că toată lumea care vine să mă vadă într-un concert în România are, practic, o șansă la cine știe cât timp de a mă auzi. Sincer, în Paris sau în Berlin, sunt oameni care dacă am o serie de 8 spectacole vin la 6 spectacole din 8. Și-atunci, dacă ai o seară în care nu te simți excelent, ești obosit, bolnav, orice ar fi, au ocazia să te audă și mai bine și văd procesul de dezvoltare al personajului sau cum îți găsești vocea în rolul respectiv. Deci, sunt acolo pentru mai mult timp. Între timp, în România, vin o dată și trebuie să mă asigur că pot să arăt tot ce pot și că ofer o experiență de neuitat, sper.

Și nu că aș vrea să pun presiune pe tine, dar să știi că acest concert se va transmite în direct la Radio România Muzical.

Da, când mi-a fost transmisă informația, prima mea reacția a fost... "Ar fi trebuit să mă gândesc la asta!"

Te-aș ruga să le faci o invitație ascultătorilor la gala de vineri seară!

Mă bucur mult în primul rând de faptul că sunt aici și m-aș bucura mult să ne vedem în număr cât de mare. Și sper să ofer, împreună cu corul și cu orchestra, încă o seară așa cum sunt eu obișnuită să ofer, unde totul este la maxim - comunicarea, deschiderea, performanța vocală, interpretarea ș.a.m.d. Sunt foarte recunoscătoare publicului român fiindcă, în ciuda faptului că nu apar des în țară și în ciuda faptului că, practic, cariera mea a început afară (în țară nu am apucat să mă dezvolt mult), este un public foarte entuziast. Întotdeauna îmi scriu și mă susțin și foarte mulți călătoresc în străinătate să-mi vadă spectacolele și mie asta mi se pare foarte impresionant, înduioșător - faptul că nu sunt aici pentru publicul român atât de des pe cât mi-aș dori, însă ei mă susțin din suflet și cu mult entuziasm. Așa că mă bucur ca vineri să dau tot ce pot pentru publicul român, în sfârșit, și sper să fie un eveniment de neuitat pentru toți.

Ce urmează după vineri seară pentru tine, Adela?

Urmează o serie de spectacole cu Traviata la Dusseldorf, teatrul care mi-a fost casă 8 ani. După care, încep repetițiile pentru o nouă producție de Don Giovanni, la Berlin, la Opera Comică. După care, mă îndrept spre Madrid, pentru o producție de Traviata, care va fi producția care este legendară în lumea operei, producția Annei Netrebko de la Salzburg. Așa că abia aștept să fac cunoștință cu producția asta îndeaproape. Și, după aceea, o producție nouă de Rigoletto la San Francisco. Debutul meu la Viena - nu pot să spun prea multe despre asta deoarece încă n-a fost anunțat. Debutul meu la Viena, de care mă bucur foarte mult și a fost, cum spun americanii, highly anticipated. Și... nici nu știu unde închei anul, sincer! A, nu, închei anul cu un masterclass tot în România; probabil mai multe detalii se vor afla în curând, fiindcă și asta este o direcție pe care vreau să mă concentrez, aceea de a ajuta tinerii cântăreți și de a-mi împărtăși cunoștințele și experiența cât de mult pot. Așa că m-am bucurat și mi-am făcut loc în calendar ca să pot susţine acest masterclass.

Minunat! Adela Zaharia, îți doresc mult succes!

Mulțumesc frumos!

Să ai putere să duci la bun sfârșit proiectele de care ne vorbeai...

Putere, sănătate, înțelepciune.

Și să te întorci acasă cât mai mult posibil pentru că, nu-i așa, nicăieri nu e ca acasă!

Cu drag. Mulțumesc mult!