Simfonia a III-a de Beethoven are o poveste foarte interesantă. Beethoven, în anul 1804, când scria această simfonie, la momentul în care a terminat de scris, a vrut să o dea dedice unei persoane foarte importante în istorie; vorbim de Napoleon Bonaparte. Dar, în același timp, el a descoperit că Napoleon s-a declarat împărat al Franței, ceea ce pe Beethoven l-a deranjat foarte mult pentru că el credea în egalitate. Beethoven își dorea ca toți oamenii să fie egali, să fie o societate deschisă, o societate care să trateze pe fiecare individ din ea cu egalitate. De aceea, când a auzit el că Napoleon s-a făcut împărat, a luat guma de șters sau lama cu care ștergea el și a făcut o gaură, pur și simplu, în partitură și a spus ”Această piesă nu pot să o dau acestui om!”. Și piesa astăzi se numește Eroica. Se numește Eroica pentru că Beethoven i-a dat acest nume, dedicând această piesă  unui om, unui erou necunoscut.

Din punct de vedere muzical, piesa e foarte interesantă și pentru faptul că e cea mai lungă piesă care fusese scrisă ca simfonie până în acel punct în istorie. Beethoven a scris primele două simfonii într-un stil din care el a crescut – din stilul lui Haydn, din stilul lui Mozart, stilul clasic. Dar, în Simfonia a III-a, Beethoven a început să rupă această formă de muzică clasică și să se îndrepte tot mai mult către formele care vor veni după ea.

Această simfonie e una care, pentru mine, întotdeauna a deschis un orizont și o idee spre posibilitatea care există atunci când încercăm să inovăm ceea ce deja cunoaștem și nu să reproducem ceea ce știm că este bun. Partea care mie-mi place cel mai mult, să o ascult sau și să o dirijez, este Marșul funebru.  Această parte din simfonie e atât de frumoasă, e tristă puțin, dar are și o melancolie care întotdeauna îmi aduce aminte de copilăria mea când, în România, în Timișoara, unde m-am născut, auzeam câteodată un marș funebru cu oameni care mergeau către cimitir. Și întotdeauna îmi aduc aminte de acest lucru și de aceea poate că îmi place această parte cel mai mult.

Vă invit să ascultați cu ochii închiși, să vă puteți imagina acest marș care continuă, continuă și e un lucru care, de fapt, ne leagă pe toți... aceste memorii pe care le avem din copilărie!