Am vorbit despre familia mare a radioului, vorbim acum despre familia Tomescu, mai mică. Ocazie de a aduce în prim-plan o figură care nouă ne-a fost tuturor foarte dragă, Adrian Tomescu - tatăl tău, dar care a fost un pianist specializat în muzică românească în mod deosebit, cu o cuprindere foarte largă pe tot ceea ce înseamnă zona aceasta, inclusiv în ceea ce privește acompaniamentul. De altfel, tu ai și un CD pe care apare numele tău, numele lui... Să vorbim puțin despre această familie mai mică a ta!

Tata, într-adevăr, a fost pasionat de tot ce a însemnat fenomenul acesta al muzicii contemporane. M-am întâlnit cu această pasiune încă de când eram copil. Știu că găsisem odată un borcan de sticlă plin cu tot felul de jucărele, care mie mi s-au părut foarte interesante - niște șurubele, niște bucăți de lemn... și mă jucam cu ele pe-acolo. Și când m-a văzut tata... "Cuuum! Astea sunt pentru piesa mea!" Nu știu... John Cage, preparat. Eram prea mic să știu. Dar a fost pasionat, în sensul că stătea de vorbă, se împrietenise, cunoștea pe fiecare dintre compozitori, voia să înțeleagă perspectiva lor, să înțeleagă ce voiau să transmită prin lucrările lor. Și, aș spune că cu aproape fiecare dintre ei a devenit și a rămas prieten.

Tocmai rememoram cuprinsul discului pe care l-a scos la Electrecord. Deci, tata a avut înainte de 1989 un disc personal, Adrian Tomescu - recital de pian. Și toți, țin minte, erau prieteni de familie, veneau la noi în casă...

Hai să vedem câteva nume!

Myriam Marbe, Liviu Dandara, Costin Cazaban, Fred Popovici, Valentin Petculescu.

Valentin Petculescu mi-a scris o poezie când eram copilaș. Liviu Dandara are o fiică, pe Mălina Dandara, care studia cu mama mea și, țin minte, mergeam cu ea la concursuri. Eu aveam această meteahnă, probabil a tuturor copiilor, nu voiam să mă culc. Și mi-a zis, "Uite, Mălina se antrenează pentru concurs și poate să doarmă la comandă! Dacă-și propune să doarmă, atunci doarme, ca un astronaut." Și voiam și eu să devin cel puțin astronaut pe vremea aia, așa că m-a convins să încerc să adorm.

Sigur, subtextul era această rigoare a vieții, pe care trebuie să o ai în clipa în care te pregătești pentru un concurs, te pregătești pentru performanță pe termen lung. Nu e suficient doar să studiezi, trebuie să ai și o rigoare, o disciplină de viață, mai ales în perioada concursului, extrem de atent cumpănită.

Recitind aceste nume, îmi vin în minte figuri ale unor oameni apropiați, oameni care ne vizitau frecvent, cântau... casa era plină de muzică (și-acum este, de altfel), se cânta la pian. Tata cânta și pentru plăcerea lui la pian, pur și simplu de plăcere.

Țin minte o altă lucrare spectaculoasă la vremea respectivă - vorbim de anii '80 - în care, pe scenă, se monta următoarea instalație: era pianul, unde cânta tata, și erau două magnetofoane (pentru cei născuți după anii '80, magnetofonul era un fel de casetofon gigantic). Și magnetofoanele astea erau puse la vreo 10 metri unul de celălalt. Și magnetofonul din stânga înregistra ceea ce peste vreo 10 secunde reda magnetofonul din dreapta. Deci, se petrecea așa un fel de efect de ecou, un fel de canon aleator acolo. Și țin minte că mă uitam fascinat... uite cum călătorește sunetul pe bandă de la un magnetofon la altul.

Într-un fel, erau vremuri interesante, pentru că puteai aproape să vezi fizic aceste lucruri care în ziua de astăzi pot fi produse foarte simplu cu un simplu click pe un laptop.

Mă bucur foarte mult că am trăit acele vremuri de pionierat.

La fel ca și astăzi, muzica contemporană era destul de dificil de gustat, dar erau invitați compozitorii. Unii dintre ei aveau mai mult talent oratoric și știau să-și prezinte mai convingător lucrările, alții erau pietrificați în fața unei audiențe... așa că, din punctul ăsta de vedere, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult.

Care e cel mai important lucru cu care ai rămas din ce te-a învățat tatăl tău?

Multe lucruri am învățat de la el. Cred că, pur și simplu, plăcerea de a te bucura de muzică. Chiar și atunci când se termina repetiția, se termina concertul, îi mai plăcea să se mai așeze la pian și să mai câte așa, pur și simplu, pentru plăcerea lui. Și cred că de asta și eu visez astăzi să am un pian - nu din ăsta electronic, un pian adevărat, din ăla care se dezacordează, care ruginește...

Ai un pian în casă?

Pentru moment, nu. Am o pianină de o valoare uriașă pentru familia noastră. Este pianina de la care a pornit întreaga poveste muzicală a familiei Tomescu, pe partea tatălui cel puțin, o pianină pe care străbunicul meu a cumpărat-o bunicii mele. De altfel, a cumpărat tuturor copiilor lui astfel de pianine, pentru edicația lor muzicală. Bunica mea s-a orientat către farmacie, pianina era o piesă de mobilier foarte frumoasă în casă, pe ea a învățat tatăl meu să cânte. A fost cvasi-distrusă în cadrul unui incendiu, când a fost umplută cu apă la propriu. Și astăzi așteaptă - sunt în continuare în căutarea unui specialist care să restaureze o astfel de pianină de la 1860, pentru că și străbunicul meu când a cumpărat-o, a compărat-o deja ca antichitate, nu era nouă nici la vremea respectivă.