Obiectiv-emotiv cu Alexandru Tomescu și Cristina Comandașu Înapoi la: Emisiuni

Obiectiv-emotiv cu Alexandru Tomescu și Cristina Comandașu

Publicat: Luni, 21 Octombrie 2024 , ora 18.15

Și ajungem la finalul înșiruirii anotimpurilor prin percepția lui Alexandru Tomescu, la vară. Iată, ultimul anotimp, nu întâmplător! Vara, anotimpul vacanțelor sau nu prea?

Nu, din contră. Pentru mine, aș spune că vara este anotimpul relaxării prin muncă. Este anotimpul în care, în ultimii ani, plec în Turneul Stradivarius. Sunt foarte multe concerte, de altfel, în perioada aceasta - concerte de stagiune, închideri de stagiune, recitaluri, masterclassuri. Turneul reprezintă pentru mine un moment foarte așteptat, foarte dorit, pentru că este, dacă vreți, așa, laboratorul meu de experimente. Pot să pun acolo în scenă cele mai îndrăznețe idei pe care le am. Și, în același timp, momentul de turneu propriu-zis, în care suntm plecați, este un moment de relaxare.

Evident, în săptămânile premergătoare turneului, sunt tot felul de apariții, interviuri, lucruri de rezolvat, de pus la punct.. o întreagă nebunie care culminează cu plecarea în turneu. Atunci, tot ce se putea face a fost făcut, tot ce nu se putea face n-a fost făcut și lucrurile merg înainte.

În turneu, practic, lucrurile sunt foarte relaxante, aș putea spune, pentru că n-am de făcut decât să cânt bine pe scenă, să mănânc, să dorm, să fiu odihnit... cam asta e tot ce se așteaptă de la mine timp de câteva săptămâni.


Îmi place ideea asta cu laboratorul și vreau să te întreb, în toți anii ăștia de cercetare în laborator, care sunt lucrurile cele mai importante pe care le-ai descoperit?

Lucrul cel mai important pe care l-am descoperit este acela de a avea curaj, de a propune chiar și programe greu vandabile. Există, evident, această tentație să nu sperii publicul, să-i oferi ceva ce-și dorește, să cânți arii celebre din opere ș.a.m.d., dar publicul vrea și altceva, vrea să fie și scos din zona lui de confort și lucrul acesta este posibil în momentul în care tu ești sincer cu tine însuți.

În momentul în care tu chiar îți dorești să cânți o lucrare teribilă cum e Sonata pentru vioară solo de Bela Bartok, să zicem, sau ciclul de sonate pentru vioară solo de Eugene Ysaye, niște lucrări dificil de digerat, chiar și ciclul de Capricii de Paganini - lucruri extrem de sofisticate muzical - dacă tu nu ești convins de mesajul pe care vrei să-l transmiți publicului, atunci programul nu poate să decoleze, nu poate să ajungă până la el. Deci, învățătura cea mai importantă este că trebuie să fii implicat 100% în ceea ce faci. Și-atunci, fiind implicat, fiind sincer poți găsi această cale de comunicare cu publicul, pentru că altfel nu merge, nu poți să cânți arii celebre din opere timp de 17 ani.


Dar revenind la vară... și poate să legăm de descoperiri repertoriale, spuneai că vei cânta Philip Glass - Anotimpurile, nu?

Da, este un concert foarte rar cântat la noi. Este vorba despre acea muzică minimalistă, un curent relativ recent, dar care, de altfel, nu este nou.


Deja tinde să fie vechi!

Acest procedeu al repetării unor formule muzicale e aplicat încă din perioada barocă, pentru că întotdeauna există o forță a repetării. Una este când spui un lucru prima dată; când îl spui a doua oară, deja oameni-l recunosc și cînd îl spui a treia, a patra oară, deja intri într-o altă zonă temporală, greu de descris.

Philip Glass e încă în viață, e un compozitor american. A compus și el acest ciclu de concerte Anotimpurile la New York. E o muzică în care, într-adevăr, trebuie să încerci să nu fii foarte expresiv atunci când o cânți, pentru că nu e o muzică care să ceară de la tine vreo implicare excesivă emoțională. Tocmai, muzica asta este mai eficientă în momentul în care este lăsată ea, pur și simplu, pură, în starea ei de acolo, din partitură. Și lași exact repetiția - că sunt formule care se repetă o dată, de două ori, de trei, de cinci - să-și facă treaba ei. Adică să lași repetiția aceasta să creeze o tensiune exact ca la Beethoven, nu?, unde erau formule ascendente, dar nu se întâmpla crescendo-ul, se descărca tensiunea aceea... să lași să se creeze acele tensiuni până la finaluri din astea... din punctul ăsta de vedere, al rezolvării tensiunilor, aș spune că Philip Glass este un post-romantic .