Și ajungem în dreptul uneia dintre partiturile fundamentale, cred, pentru literatura violonistică a secolului XX, unde-l întâlnim pe maturul George Enescu - Sonata a III-a "în caracter popular românesc", o sonată despre care eu cred că reprezintă, într-un fel, esența românității de bună calitate, a românității puse într-un context universal. Un element românesc care nu este citat folcloric, dar este prezent acolo, într-un limbaj modern, în concordanță cu timpul în care trăia George Enescu. El a compus această sonată în 1926.

Da, era o epocă în care, într-adevăr, toți marii compozitori redescopereau valențele și potențialul ascuns în muzica folclorică. Și, de altfel, nu doar compozitorii... toți artiștii - sculptori, pictori - se inspirau din aceste elemente de expresie fruste, directe. Sonata a III-a este, într-adevăr, una dintre marile sonate, o sonată mare din repertoriul violonistic. Țin minte un moment când urma să o cânt la un festival în Los Angeles, în Statele Unite, și mi se părea, așa... "Vai, ce chestie! Cânt Sonata a III-a de George Enescu!" Și când mă uit mai bine acolo, în rubrica de anunțuri ale săptămânii respective, am văzut că era cântată de alte două sau trei ori.

Serios?

Deci era foarte des cântată, foarte populară. Am cântat-o, spre exemplu, în finala Concursului "Long-Thibaud" la Paris, cu o pianistă franceză care cunoștea această sonată pentru că o cânta, la rândul ei, în mod curent cu alți violoniști. Sigur, străinii înțeleg cumva altfel acest filon folcloric prezent este acolo, în sonată, dar în egală măsură mă bucur că este cântată, că este inclusă în acest mare repertoriu.

Este o lucrare foarte valoroasă și prin prisma faptului că Enescu nu ne-a lăsat foarte multe altele din care să alegem; el însuși recunoștea că folosește mai degrabă radiera decât creionul. O lucrare atipică, aș putea spune.

Partea întâi este plină de acea andante malinconico, acea melancolie specifică nordului Moldovei, Bucovinei. De la primele măsuri parcă deja începi să vezi acele peisaje cu coline albăstrui în zate, totul este calm, îndepărtat. Sigur, la un moment dat, erup energiile, pentru că sonata este,d e asemenea, plină de dinamism, de dramatism. Ce este interesant la ea este că, dintr-o bună intenție a lui Enescu, și anume aceea de a ușura munca interpreților, el a dorit să controleze la maximum tot ceea ce e acolo, în partitură. Adică, dacă vreți, exact opusul lui Bach, care lăsa libertate maximă. Bach nici măcar nu scria pentru ce instrument e, nici tempo, nici indicații de nuanțe... Enescu în schimb, poate și ca un răspuns la specificul interpreților epocii sale, care-și luau niște libertăți care depășeau cu mult granițele flexibilității partiturii, Enescu a simțit nevoia să marcheze totul foarte precis, că e vorba de o respirație, că e vorba de o așteptare, că e vorba de un sfert de nuanță, un sfert de ton... a inventat notații speciale pentru a surprinde cu mare precizie caracterul acestei muzici și a notat totul cu o precizie matematică inclusiv din punct de vedere ritmic. E o muncă uriașă, o muncă la nivel microscopic, care a rezultat în cele din urmă într-o partitură care te sperie la prima întâlnire. Foarte mulți, când văd pentru prima dată partitura Sonatei a III-a, au reflexul să o închidă imediat la loc, gândindu-se că e prea mult. Însă, fiind el însuși un excelent pianist, un fantastic violonist, totul stă foarte bine. Odată domesticită, odată ce treci de acest șoc al primei lecturi, odată ce sunt puse împreună, puse la punct toate detaliile, e o partitură minunat scrisă, cu o energie uriașă, o sonată de mare succes, o lucrare mare.

E o discuție interesantă legată de acel si ostinato cu care începe partea a doua, o notă repetată întruna de pianist, care creează un fel de fundal sonor pe care vine vioara cu o temă în armonice, în flajolete, ca și cum ar fi cântată la nai sau la frunză. Primul gând care-ți vine-n minte ar fi că da, că sunt tălăngile oilor, dar se pare că într-una dintre scrisorile lui Enescu el ar fi spus că acolo voia să surprindă orăcăitul broaștelor noaptea. Cert este că e o atmosferă magică și acolo, în partea a doua, momente din astea de suspendare temporală în care pare că pur și simplu ieși din această lume și intri într-o lume magică.

Partea a treia, iarăși, cu ritmuri din acestea pline de dinamism, de energie... tot felul de lucruri care se întâmplă și la vioară, și la pian dramatice, dialoguri din ce în ce mai dramatice. Și, nu o dată, cântând această muzică simți nevoia unei viori mai mari, sau unei armate de viori, sau a unei viori electrice, ceva care să poată da glas întregii energii conținute acolo, în muzică.