Astăzi vorbim despre un alt roman, de Paolo Cognetti, Cei opt munți...

În ultimii an, am devorat cam tot ce s-a scris despre subiecte montane, în limba română și nu numai, pentru că ajung mult prea rar față de cât de des mi-aș dori să fiu acolo sus, pe munte și o carte poate suplini... nu poate înlocui experiența aerului tare al înălțimilor, dar poți învăța multe lucruri de acolo. Cărțile lui Paolo Cognetti - pentru că au fost traduse deja câteva titluri și aștept cu mare interes să văd ce va mai scrie acest foarte tânăr autor italian - mi-au plăcut foarte mult. Lucru surprinzător, aș spune. Nu știu exact ce alte exemple aș putea oferi. Ecranizarea romanului său este și ea foarte bună. De multe ori, ecranizarea lasă de dorit; se spune că filmul e bun, dar cartea face toți banii...

Ei bine, și filmul este extrem de frumos, extrem de personal - nu întâmplător a câștigat Premiul pentru cel mai bun film la Festivalul de la Cannes - și vorbește, de fapt, despre relațiile interumane, despre prietenia dintre doi băieți și cum evoluează ea de-a lungul vieților lor, despre dispariția unui mod de viață în munți - dispariție destul de brutală, petrecută începând cu anii '80, '90, tot felul de reglementări, migrații, tentații ș.a.m.d. - și drama celor care încearcă să trăiască totuși așa cum simt ei chemarea sufletului lor. O carte și un film foarte frumoase. Nu este un film despre munte exclusiv, este despre prietenie. Pe munte și prieteniile sunt altfel, sunt esențializate și exact asta am simțit și în carte și în film. Totul este esențializat acolo - și dialogurile, și sentimentele, totul... Dacă vreți, așa, ca un fel de haiku, în care cu doar câteva cuvinte reușești să creezi o lume întreagă.

E aproape un an de când ești la Caraiman în calitate de proprietar. Cum se desfășoară relația ta esențializată cu muntele?

Deocamdată este o mare alergătură în toate părțile. Fug între concerte, aeroporturi, predatul meu la Timișoara și încerc să ajung măcar o dată, de două ori pe lună, mai ales în perioada de iarnă când accesul e mult mai dificil din cauza vremii care poate fi brutală acolo, la peste 2000 de metri... Încerc să ajung cât de des pot acolo, sus. Încă suntem într-o fază de proiectare. Încerc să coordonez toate echipele de structuriști, arhitecți, ingineri, o grămadă de specialiști, care să pună laolaltă toate aceste piese de puzzle care vor alcătui imaginea cabanei Caraiman restaurate. Foarte important este că reușesc să ajung acolo des, chiar și în perioada de iarnă, cu fetița mea, care are 8 ani; nu se teme de munte, de zăpadă, de vânt, de viscol. Am avut grijă să o echipez cu tot ceea ce trebuie și îi place. Întotdeauna i-au plăcut senzațiile tari. Muntele poate fi explorat și împreună cu copiii chiar și în perioada de iarnă. Sigur, când îți iei precauțiile necesare, când studiezi prognoza, când ești echipat, când ai încredere ș.a.m.d.

E o poveste care este la început. Eu simt că destinul meu pe viitor este legat foarte mult de acest loc. Abia aștept să pot să îndeplinesc toate lucrurile pe care le am în minte. Deja pentru vara acestui an avem în plan un prim masterclass de vioară și chitară. Dragoș Ilie mi se va alătura acolo în luna august pentru a aduce din nou muzica acolo, pe înălțimi. Și vom avea deja tineri alături de noi, care vor experimenta aceste locuri magice.

Chiar dacă în România poate este un proiect mai neobișnuit, noi nu inventăm de fapt nimic. În străinătate, în Elveția, în Franța, în Italia sunt multe festivaluri, evenimente care se întâmplă la mare altitudine. E un lucru extraordinar să vezi această comuniune pe care muzica o poate mijloci între oameni, între artiști, natură, cer, iarbă, pământ... toate lucrurile astea esențiale de care avem atâta nevoie.

În spatele unei poze pe care mi-ai trimis-o de acolo, cu un răsărit de soare, mă întrebam care e muzica din spate. Eu am simțit enorm de multă liniște. Nu știu dacă asta, dincolo de toate lucrurile exterioare pe care le aduce cabana de la Caraiman pentru tine, în interior înseamnă această liniște sau vine cu o anumită muzică în spate? Nu știu cum e!

Întotdeauna este o muzică în mintea mea, fie că ea este în aer sau nu! Întotdeauna e o partitură, un soundtrack care se derulează acolo. Îmi place să ascult muzică cam tot timpul acolo, la cabană. Când este liniște, de obicei fie dimineața devreme, fie seara târziu, mai ascult și muzică de cvartet, concerte de pian, ceva mai liniștit.

Hai să vedem ce poate să fie liniștit? Care e o mică coloană sonoră...

Una dintre lucrările mele preferate, pe care am și cântat-o împreună cu foștii mei colegi din Cvartetul Ad libitum, este Cvartetul de Maurice Ravel.