În perioada rămasă până la vacanța de vară, vom vorbi în continuare despre cărți - literatură, dar și poezie - în ideea de a aduce în această rubrică "Obiectiv-emotiv" un nou argument pentru puterea lecturii și îmbinarea între muzică și literatură, în general.

De data aceasta, pornim cu un volum deja celebru al unui scriitor rus, Evgheni Vodolazkin - Brisbane, în care personajul principal este un muzician. E o carte care știu că ți-a plăcut foarte mult pentru că am văzut o recenzie făcută de tine așa, ad-hoc, asupra acesteia.

Ei, da! Cum să nu rezonezi atunci când citești despre destinele unor oameni care împărtășesc aceeași pasiune cu tine. Da, am citit cu înfrigurare cartea lui Vodolazkin, ca de altmineri tot ce s-a tradus de la el în limba română; niște cărți fantastice. Sunt, într-adevăr, scriitori ruși care au acest dar al povestirii, al zugrăvirii unor imagini care te lasă fără grai și care au acest curaj de a vorbi despre lucrurile mari, despre lucrurile pe care cu toții le avem în sufletul nostru, dar foarte rar avem curajul să le scoatem la suprafață. Gleb - așa îl chema pe chitaristul celebru - trăiește acest spectru al dispariției darului pe care-l avem cu toții de la Dumnezeu, și anume acela de a putea da viață muzicii, a da viață sunetelor; o boală îl pune la grea încercare. Și, sigur, în cadrul romanului, urmărim o mulțime de lucruri foarte, foarte interesante. Evident, este surprinzător la fiecare pagină, nu vreau să dau spoilere aici pentru cei care nu au citit cartea, dar merită citită. Și mi-a plăcut foarte mult comentariul lui Vodolazkin legat de titlul cărții: "Cartea nu are nici o legătură cu Brisbane și tocmai de aceea trebuia să poarte acest nume!"

Cartea aceasta mai vorbește despre alte două lucruri, care cred că au mare legătură și cu muzica. Despre oniric și despre... condiția atât de firavă a creatorului, această sensibilitate și retragere în fața sorții, dacă vrei. Lucruri care au mare legătură și cu muzica.

Tu cum lucrezi cu oniricul? Pentru că văd și la tine lucrul acesta și nu întâmplător te întreb.

Eu cred că orice artist trebuie să aibă o cheie la acea grădină fantastică. Mi se pare important, într-adevăr, să poți avea acces la ea, să o vizitezi din când în când, dar să nu uiți niciodată și calea înapoi, către lumea așa-zis reală în care trăim cu toții... pentru că niciodată nu poți să știi unde e realitatea de fapt. Era, tot așa, o melodie dintr-un film al lui Kusturica, unde se întrebau "Este soare la miezul nopții sau este lună în miezul zilei?". Totul este, de fapt, relativ! Și, de foarte multe ori, în clipa în care te apuci să cercetezi prea îndeaproape aceste minunății, riști să le faci să dispară... lucru confirmat și de fizica cuantică din ziua de azi. În clipa în care chiar vrei să vezi ce fac cuantele de acolo, le-ai stricat, nu mai e... mă rog, așa din câte am înțeles eu la nivel foarte grosier. Dar artiștii înțeleg lucrul ăsta! Și, îmi amintesc din școală poezia aceea a lui Blaga, "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii". Suntem înconjurați de corole de minuni pe care trebuie să le simțim, nu neapărat să le analizăm, disecăm, punem sub microscop. Și, pur și simplu, să le folosim pentru a trece acolo, în lumile acelea pe care le pot deschide.

Ei, spune-ne acum o partitură la care ai pus această cheie care deschide lumea ta către oniric!

Aș alege, fără îndoială, un concert de chitară. Și nu mi-e teamă să aleg o lucrare foarte celebră, Concierto de Aranjuez...

Partea a doua!

Lentă.