Un dialog despre ce înseamnă să fii un muzician contemporan din punctul de vedere al modestiei sau dimpotrivă, al glamour-ului, să-i zicem, dacă nu chiar staturii de vedetă sau de divă. Alexandru Tomescu este de altfel născut pentru deschiderea sa, pentru faptul că indiferent în ce mediu se găsește, pe o mare scenă sau dimpotrivă, alături de oameni, cântând într-o piață este la fel de modest, aș putea spune, în sensul bun al cuvântului. Este o alegere conștientă aceasta?

Nu cred că alegi să fii modest, ci ești așa cum ești tu. Nu cred că anumite lucruri pot fi mimate, pot fi falsificate, așa, pe termen lung. În ziua de astăzi mai degrabă s-ar aplica dictonul sunt modest, dar vreau să se știe, mai ales pe Facebook, ia uite cât de modest sunt, ia uite cât de umil sunt, ori asta este o stare de normalitate aș spune, adică, în clipa în care devii conștient de rolul tău, de poziția ta pe care o ai în societate trebuie să vezi lucrurile dintr-o anumită perspectivă și atunci etică și morală și religioasă. Sunt o mulțime de aspecte aici care vin să compună o anumită modalitate de relaționare cu cei din jur. În ceea ce privește muzica, sigur, lucrurile sunt poate puțin mai complicate, pentru că atunci când ești pe scenă, mai ales în postura de solist în fața unei orchestre, când ai de interpretat o partitură de bravură, trebuie să îmbraci poate alte haine, dar dacă tu ca personalitate, tu ca structură internă ești modest, dar partitura pe care o interpretezi este o partitură de mare spectacol, atunci trebuie să te transformi într-un om de spectacol.

Și tu cum faci lucrul acesta?

Îmi place să mă schimb pentru fiecare concert, pentru fiecare partitură pe care o cânt, pentru că altminteri ar deveni plicticos dacă am fi aceiași, indiferent că avem de cântat Mozart, Prokofiev sau Bartok, ar fi foarte plicticos, ori fiecare interpret trebuie să se pună în pielea personajului său și uneori lucrurile nu sunt întotdeauna doar așa, în alb și negru, adică modest sau extravagant. Sunt o mulțime de fațete, o mulțime de trăsături pe care trebuie să le descoperi, pe care trebuie să le cultivi. De aceea eu cred că un bun muzician, un bun interpret trebuie să aibe în el și calități de actor, o anumită flexibilitate a culorilor, a intensităților, a trăirilor pe care le are. Chiar lucram recent cu bursierii de la Romanian Chamber Orchestra și încercam să le explic de ce atunci când suntem pe scenă, emoțiile pe care le trăim acolo trebuie să fie foarte vii, foarte intense, în același fel în care actorii pe scenă poate exagerează puțin trăirile lor, tocmai pentru a le da viață, pentru a le ajuta să treacă această linie invizibilă care separă scena de public, deci, pentru a le transmite către public.

Vreau să te întreb ceva care este destul de personal, dar nu pot să mă abțin să nu te întreb. Ești considerat până la urmă cel mai important violonist român actual. N-a fost niciodată așa, un mic drăcușor să vină să zică: uite cine sunt eu, poate ar fi cazul să fiu mai altfel?

Întotdeauna, atunci când atingi un anumit nivel, eu mă străduiesc să-l ating și să-l depășesc în fiecare zi, provocarea este tocmai să poți o dată să fii tu însuți în ceea ce faci, adică ceea ce propui tu publicului să te reprezinte 100% și vorba lui Kasparov, mă rog, la șah este mai simplu, există aceste clasamente, aceste cifre care spun cine este înaintea cui, spunea într-un fel, cea mai fericită și cea mai tristă a vieții lui a fost cea în care a ajuns campion mondial, pentru că după aceea nu mai era nici un alt pisc de cucerit și după aceea, tot restul vieții a trebuit să-și apere acest titlu. La noi lucrurile din fericire sunt mai nuanțate, sunt mai fluide, sunt mai personale, adică cuiva poate să-i placă foarte mult o anumită interpretare pe care altcineva să o deteste pur și simplu, deci lucrurile sunt mult mai subiective aici și provocarea este să-ți asumi să fii tu însuți în ceea ce faci mereu. Noi interpreții suntem primii care suntem conștienți de nivelul nostru, de cât de mult putem da, de posibilitățile noastre, de cât de departe ne propunem să ajungem și cred că sunt prea ocupat ca să mă culc pe vreun laur de genul acesta și în clipa în care m-aș culca pe vreun laur deja ar fi game over.

În clipa când ne-am spus să ilustrăm muzical între, să zicem, superficialitate, glamour și modestie a unui artist, instantaneu ai spus Enescu și Lipatti.

Da, fără îndoială. Este unul dintre cuplurile de aur ale muzicii românești și în același timp cred că doi exponenți ai acestei lumi, ai unei alte lumi, o lume în care numărul de fani pe Instagram sau pe Facebook nu conta pentru că nu exista și prima pur și simplu calitățile lor umane. Lipatti cu acea eleganță a sa, chiar understated, o eleganță într-un fel modestă, dar mă rog, în sinea ei avea ceva foarte rafinat, foarte aristocratic și George Enescu cu temperamentul său aș spune chiar diametral opus lui Lipatti, cu nerăbdările sale, cu energia lui debordantă și în același timp cu modestia sa proverbială. Eu cred că da, una dintre interpretările nemuritoare ale noastre.