Anul 2022 înseamnă 20 de ani de Radio România pentru Alexandru Tomescu. Îți vine să crezi că au trecut așa de mulți ani?

Nu știu... parcă mai ieri dădeam concurs aici pentru postul de solist concertist. Țin minte și acum entuziasmul și energia debordantă pe care le aveam și care sper că nu m-au părătit între timp. A fost și este un parcurs foarte interesant pentru mine. Am cântat o mulțime de piese pe care nici o filarmonică nu ar fi fost interesată să le programeze; foarte mult repertoriu de secol XX, pornind de la Prokofiev, care în străinătate este deja clasic... și Prokofiev - ambele concerte în aceeași seară, adică o supradoză de Prokofiev. Schnittke, Alban Berg, compozitori români... alegeri repertoriale foarte curajoase și care cred că vin exact în această menire a unei instituții de cultură de nivel național cum sunt orchestrele radio, și anume aceea de a crea și de a cizela gustul unui public. Pentru că dacă noi oferim în mod constant publicului Beethoven, Ceaikovski, Mozart zi de zi, asta va ști publicul să asculte. Aici, la Radio, poate asculta și altfel de lucruri.

Am foarte multe amintiri spectaculoase legate de concerte sau de întâmplări, de energii care s-au trezit, călătorii, turnee, înregistrări... nici n-aș ști cu ce să-ncep.

Hai să începem cu momentele frumoase din culise. Acelea pe care oamenii nu le văd, dar, de fapt, se simt în interpretarea ta.

Un moment emoționant țin minte că am trăit relativ recent; acum, după pandemie, după redeschiderea sălilor de concerte către public. Am cântat și noi ca niște stafii - așa mi se părea că suntem. Umblam pe aici, erau coridoarele pustii, era liniștea asta ca de vacanță, dar, de fapt, nu era niciun fel de vacanță. Cântam îmbrăcați în haine de concert în fața unei săli perfect goale. Dacă ar mai fi ținut multă vreme blocajul acesta, cred că am fi înnebunit cu toții. Și-apoi, a fost un moment din acesta de exaltare, de căldură umană incredibilă, atunci când ne-am revăzut, când s-au redeschis concertele, când am reînceput să cântăm în mod normal, cu public în sală. Țin minte ce bucurie, ce entuziasm, ce dorință, pur și simplu, de a cânta, de a face lucrurile, de a reconstrui normalitatea - lucru pe care-l facem și în ziua de astăzi, că încă mai avem de recâștigat multe redute în raport cu normalitatea aceasta dinainte de pandemie.

Apoi, țin minte turneele. Am avut un turneu la Expoziția Mondială din China, când toată orchestra era îmbarcată în avion. Atunci stăteam un pic cu inima strânsă. Dacă, Doamne ferește!, se întâmplă ceva cu avionul și dispare orchestra. (râde) Chiar este o politică de supraviețuire la multe companii; niciodată toți directorii nu călătoresc împreună în același avion. Și chiar am cunoscut familii care, tot așa, din rațiuni de supraviețuire, niciodată nu călătoreau toți împreună în același avion. Noi eram împreună acolo!

Sigur că într-un fel te cunoști și te împrietenești cu colegii muzicieni atunci când te întâlnești doar la concertele de stagiune și altfel atunci când pleci la drum. Acolo cunoști oamenii cu adevărat, mai ales așa, pe termen lung. Și au fost multe momente memorabile trăite acolo, sus, la peste 10,000 de metri.

M-am bucurat foarte mult să pot cânta alături de Orchestra Națională Radio pe scenele din străinătate. Am simțit această energie, acest surplus, această bucurie de a cânta și de a reprezenta o instituție națională de primă mână a României. Și sunt convins că întotdeauna publicul a fost foarte plăcut surprins.

Tot Radioul a însemnat și experiența aceasta a înregistrării, care, pentru un muzician, e exact ce s-a trăit în pandemie - o sală goală, să obții perfecțiunea cumva, dar fără public în sală. Dar cu publicul, gândindu-te, care ar asculta ceea ce ai face tu acolo.

Aici, la Radio, într-adevăr avem acest privilegiu de a putea înregistra. Toate concertele sunt transmise live, pe posturile Muzical și Cultural, și sunt și înregistrate. Așadar, avem acces la această cale către eternitate și, în mod frecvent, am făcut înregistrări fie de vioară solo, fie alături de orchestre: integrala Mozart, de exemplu, sau alte concerte mari, cu Orchestra Națională. Este o experiență foarte provocatoare și un moment în care simți exact pusă în practică acea deviză a muschetarilor, "Unul pentru toți, toți pentru unul!"... a greșit unul, toți trebuie să refacă... Și-atunci chiar îți dai seama de forța de coeziune a unui ansamblu, forța de concentrare. Este epuizant, într-adevăr, după o sesiune de-asta de înregistrări de 3, 4, 5 zile. Te simți, pur și simplu, stors, golit de orice putere pentru că, practic, trebuie să cânți la intensitatea de concert 4, 5, 6 ore pe zi. Și nu doar la intensitatea de concert, ci și cu atenția de a nu face anumite greșeli tehnice, păstrând în acelși timp energia și viața unui concert live. Deci, trebuie împăcate foarte multe extreme aici. Însă, eu aș spune că cele mai pregătite orchestre din România pentru înregistrări sunt orchestrele radio. Facem înregistrări aici la ordinea zilei.

Voiam să te mai întreb dacă ai simțit vreodată chiar la modul fizic, practic să spun așa, că Radioul înseamnă, de fapt, cea mai mare scenă pe care o are un muzician. În clipa când cânți în direct la Radio, nu sunt doar cei din sală, sunt și cei câteva zeci de mii, poate sute de mii care te ascultă în același timp. Ai simțit vibrația asta într-un fel așa de... un întreg stadion care te ascultă - pe unii îi vezi, pe alții nu-i vezi dar îi știi că sunt la radio.

O simt, cum să nu o simt. Oricum, Sala Radio este cea mai mare sală de concerte din România. Și-atunci când este plină până la ultimul scaun, n-ai cum să rămâi indiferent la toată această vibrație, la toată această energie a publicului.

Sigur, în perioada pandemiei mi-am exersat imaginația... să ne imaginăm publicul, să ne imaginăm că publicul este acolo, că vibrează împreună cu noi, că se bucură împreună cu noi de muzică.

Primesc de multe ori după concerte mesaje de la prieteni care sunt poate în alte țări sau chiar pe alte continente și care au ascultat concertele online și... este o realitate. În ziua de azi, atunci când cânți în concert la Radio, oricine din orice colț al planetei te poate asculta.

Hai să alegem ceea ce ți se pare cea mai neobișnuită sau provocatoare lucrare pe care ai cântat-o pe scena Sălii Radio!

Știu că m-a amuzat foarte mult un concert de Schnittke, se numea "Moz'art a la Haydn" și țin minte ce dificil a fost să ne organizăm să punem în scenă ceea ce era scris în partitură. Schnittke voia ca la începutul concertului toată sala să fie cufundată în întuneric, inclusiv scena. Și a trebuit să negociem cu pompierii să fie de acord să închidem luminile, inclusiv luminițele acelea verzi pentru câteva minute, să știe toată lumea. Și țin minte că atunci când a început concertul, plasatoarele din sală nu știau de această dimensiune a partiturii și au crezut  că era o pană de curent. Și, în clipa în care s-au închis luminile, au deschis ușile de la sală ca să intre lumina. Plus că Schnittke voia ca, la început, în momentul acela de întuneric, să fie un fel de haos pe scenă, un haos muzical. Deci, fiecare cânta în legea lui diverse note, așa, haotice. Și noi făceam chestia asta și, fiind pe scenă mai aproape de public, chiar auzeam spectatori comentând "Hai, terminați cu glumele astea! Aprindeți lumina!" Și chiar am auzit o voce feminină spunând "Ia mâna de pe mine!"

Iată, deci, cum Radioul aduce și momente comice, nu?

De ce, nu!