Subiectul de astăzi pentru o discuție cu Alexandru Tomescu... muntele și muzica clasică. Și nu neapărat de la o știre care a apărut într-un ziar legat de economie, ci efectiv despre pasiunea unui muzician pentru ceea ce înseamnă natură și prezervarea unui trecut care, de fapt, e al nostru, al tuturor, al poporului român. Te las pe tine să dai mai multe detalii.

Mă simt foarte legat sufletește, în primul rând, de Cabana Caraiman - acel loc magic din Munții Bucegi. Întotdeauna m-au atras cazurile acestea disperate, aproape lipsite de orice speranță. Cabana, care a împlinit anul acesta 85 de ani, e într-o stare destul de precară din punct de vedere fizic. Pentru mine, este un proiect pe termen lung, pentru că vreau să-i redau strălucirea ei de odinioară și aș vrea să-i dau și această dimensiune culturală. Concertul pe care l-am avut în închiderea Turneului Stradivarius de anul acesta a fost un proiect-pilot - să vedem dacă este posibil să cari toate materialele până acolo, dacă este posibil să vină cineva, cu prognoza meteo atât de schimbătoare de la munte... și a fost, realmente, un mare succes. Să cânți acolo, așa, între nori, stânci și oameni este o experiență incredibilă. Și, de altminteri, noi nici nu inventăm ceva ce nu s-a mai văzut. Mă gândesc că sunt o grămadă de festivaluri și evenimente care au loc în munții din Europa, din America... Festivalul de la Verbier e, poate, cel mai cunoscut dintre ele. Muntele întotdeauna te inspiră, întotdeauna te ajută să te întorci către tine însuți. Se pare că în liniștea de acolo îmi aud cel mai bine gândurile, lucru care, de multe ori, este dificil aici, în forfota, în zarva asta de oraș. Acolo pot să mă concentrez altfel și cred că lucrul acesta e valabil pentru toți cei care iubesc muntele. Acolo este un loc în care să te regăsești, să te reconectezi la aceste energii primordiale și să regăsești bucuria de a exista, de a trăi, de a simți... este de neînlocuit.

Cât de des mergi acolo?

Cât de des pot... mai ales acum, în timpul verii, când este încă deschis drumul acesta către Piatra Arsă, e cât de cât mai abordabil. Înseamnă că în trei ore și jumătate pot fi la București sau invers, de la București pot ajunge la Caraiman. Iarna, într-adevăr, depinzi mai mult de starea vremii, de vânturi și de viscol, de alte lucruri, dar nu este imposibil de ajuns nici iarna. Trebuie puțin mai mult flexibilitate și ceva mai multă condiție fizică.

Ai iubit mereu muntele mai mult decât marea? Mi-aduc aminte de discuția noastră anterioară, în care îmi spuneai că marea a ajuns să ți se pară obositoare cu zgomotul acela de valuri perpetuu. Nu știu dacă a fost tot timpul așa, și culmea e că după pandemia aceasta, eu, care eram mare iubitoare a mării, mi-am dat seama că prefer muntele. S-a schimbat ceva după pandemie... nu știu. Izolarea a adus pentru mine lucrul acesta. Mă imaginam fugind prima dată la mare, când vom putea ieși din case, și, de fapt, am fugit la munte. Și acum îmi dau seama, când îmi imaginez locul acela perfect, imaginea acea care să-mi aducă liniște în suflet... tot spre... nu neapărat spre Caraiman, dar undeva de la Sinaia în sus... mă uit tot la munte. Pentru tine a fost la fel, dacă te uiți în spate, la anii din urmă?

Eu n-aș spune că muntele și marea se exclud reciproc. Chiar sunt numeroși munți la poalele cărora se sparg valurile mării...

Ei, dar la noi e clar. La noi, dacă ne imaginăm Marea Neagră sau, poate unii, Marea Mediterană, nu? Și munții... tot Bucegi.

Mie-mi plac Bucegii. Sunt, într-adevăr, niște munți spectaculoși oricât ar fi ei de tociți, de umblați, de poluați... sunt mult prea mari ca să fie distruși complet de om și, încet, încet, spre deosebire de acum 10-15 ani, mi se pare că s-au mai curățat puțin câte puțin. Am cărat și eu zeci de saci de gunoaie strânși de pe-acolo.

Mie, personal, îmi place liniștea și, de multe ori, la mare poate fi atât de aglomerat că nu găsești acel centimetru pătrat de plajă unde să-ți întinzi prosopul. Zgomotul valurilor, în schimb, e un zgomot fantastic, care te calmează, te întoarce în timp, îți imprimă un anumit ritm circadian și are niște virtuți chiar terapeutice.

Nici la munte, nicăieri în natură nu este acea liniște perfectă de studio de radio, în care să-ți țiuie urechile, nu! Și la munte poți să auzi zgomotul unui pârâu... câteodată, la Caraiman, când e foarte liniște și nu bate vântul, se aud caprele negre cum ronțăie iarba. Deci, tot timpul auzi câte ceva, dacă ai auzul educat și obișnuit cu liniștea de acolo.

Ceea ce mi se pare foarte interesant este că dorești să introduci și în circuitul turistic sau să reintroduci în circuitul turistic Cabana Caraiman, care, apropo, de când nu a mai putut fi accesibilă publicului?

Cel puțin 20 de ani. Fostul proprietar a păstrat-o ca pe o casă de vacanță privată și acest lucru a fost în detrimentul tuturor turiștilor care treceau pe acolo, prin zonă. Cabana a fost construită în 1937 exact cu scopul acesta, de a oferi adăpost celor care termină de urcat Valea Jepilor. Este amplasată exact în locul perfect pentru aceasta. Și, cum spuneam, pe lângă adăpost, aș vrea să ofere și ceva mai surprinzător... puțină muzică. Am în plan să duc acolo o pianină, ca să avem și ceva muzică live în interior și aș vrea să fie, așa, un experiment. Experiment cultural-montan! Bucegii sunt leagănul alpinismului din România. M-au ajutat foarte mult cei de la Clubul Alpin Român, care m-au încurajat și m-au ajutat la propriu când a fost vorba de cărat sus generatorul de curent electric, obloanele metalice... mă rog, în spiritul construirii cabanei, care a fost construită prin forța brațelor constructorilor. Și, în ziua de astăzi, datorită inaccesibilității drumului, cam tot ce e acolo trebuie cărat, tot așa, prin forțe proprii.

Ai o estimare: cam când îți propui să deschizi public cabana?

Da, aș vrea și eu să știu această dată, ca să mă pregătesc, însă sunt câteva etape de parcurs (râde). Și anume, mai întâi finalizarea unui proiect - lucru care l-am început deja. Domnul arhitect Șerban Sturdza a vizitat cabana și au început să fie făcute niște planuri, niște proiecte. Odată finalizat proiectul, pot să încep să caut finanțarea. Odată asigurată finanțarea, pot să încep să caut o echipă care să aibă această experiență și disponibilitate de a lucra la peste 2000 de metri, într-o fereastră de timp foarte limitată - acolo, vara ține maxim 3 luni. Apoi, eu să am această fereastră de timp în care să fiu acolo zi de zi, că nu e genul de șantier să zici "Poftim, domnule constructor, cheile, eu am plecat să-mi văd de concerte!" Nu, va trebui să fiu acolo în fiecare zi, în fiecare minut, ca să o punem la punct.

Visez la o cabană, într-adevăr, cât mai independentă din punct de vedere energetic. Crizele din ziua de azi fac cu atât mai stringent un astfel de plan. Și, nu este ușor, în mod cert nu va fi ușor, dar nu este imposibil! Va fi o provocare.

Cred că, sigur, nu poți să-ți propui să fie casa gata, însă probabil că poți să-ți propui să existe un concert Stradivarius la finalul sau în timpul Turneului Stradivarius în fiecare an. Te-ai gândit la asta?

A fost o mare provocare să cărăm toate echipamentele, și la dus și la întors, dar am câștigat experiență. Anca Gheorghe, care e managerul meu, spunea că nu-și imagina că poate fi atât de greu... și care are multe turnee în spate, cu o mulțime de experiențe care mai de care, și concerte în aer liber, și concerte în zone mai neobișnuite, absolut de toate felurile. Dar Caraiman va rămâne un vârf, inclusiv în istoria turneelor Stradivarius.