Vorbim în această ediție despre cum revenim după o perioadă care, pentru artiști, în mod deosebit, a fost foarte grea și cum regăsim lumea după această revenire. În momentul când realizăm interviul care stă la baza acestei rubrici nu știm exact dacă toamna va aduce din nou un val de pandemie, dar probabil că omenirea deja s-a obișnuit și trecem altfel decât am început să trecem cu martie 2020 când, practic, viețile noastre, ale tuturor, s-au ascuns în casă, ceea ce pentru artiști a fost o dramă. Sentimentul meu este că după acești doi ani și jumătate - se vor face trei ani în curând - lumea nu mai este la fel. Tu o simți așa sau cum simți că s-a schimbat?

Fără îndoială, suntem alții. Și cred că atâta vreme cât nu vom uita experiențele prin care am trecut, lucrurile vor sta altfel. A fost, într-adevăr, o oprire bruscă și neprevăzută atunci, în luna martie și, chiar și astăzi, când cânt un concert și aud, spre exemplu, un telefon sunând în sală, mă bucur. Mă bucur pentru că este un semn de viață. Acele concerte care s-au cântat în cele din urmă în perioada de lockdown, în perioada pandemică, cu sălile goale... nu le voi uita niciodată! Era o experiență înfricoșătoare. Pentru că, sigur, dincolo de condițiile acustice perfecte, nu? - lucrul la care visează, pentru care tânjesc toți melomanii... vai, cineva a foșnit un program, cineva a tușit, cuiva i-a sunat telefonul și se strică, într-adevăr, o parte din atmosferă - toate lucrurile astea pălesc în comparație cu senzația de distopică apocaliptică pe care o aveam când eram cu toții îmbrăcați în costume de scenă și sala era perfect goală. Nu era absolut nimeni acolo! Și noi cântam ca și cum ar fi fost un concert. După aceea, câteodată, chiar ne și aplecam în fața unei săli goale. Dacă ar fi continuat încă multă vreme, cred că am fi înnebunit cu toții!

De fapt, asta este viața pe rețelele sociale, nu? Despre asta vorbim, până la urmă, nu?

Da, cred că în cele din urmă, în ciuda unor temeri poate parțial justificate cu privire la revenirea publicului în sălile de concert, publicul și-a luat inima-n dinți și revine în sală. Eu cred că această dimensiune culturală, această dimensiune spirituală a existenței noastre este absolut necesară. Și în perioada asta de pandemie în care ne-am luptat pentru lucrurile de bază - sănătate, viață, adăpost, hrană - ne-am dat seama cu și mai multă claritate că avem nevoie de ceva, de niște lucruri care nu țin neapărat de supraviețuirea noastră imediată, fizică, ci țin de un lucru mai subtil, și anume de supraviețuirea noastră spirituală.

Pe de altă parte, urmele sunt adânci. Ele se văd în momentul de față în psihicul celor pentru care artiștii cântă astăzi. Tinerii suferă în proporții îngrijorătoare de anxietate și se adaptează mai greu la viața obișnuită. Probabil că vor fi niște urme care vor rămâne pentru mai muți ani de-acum încolo.

Eu cred că oamenii se adaptează întotdeauna. Nu este nici prima și, probabil, nici ultima pandemie pe care omenirea o traversează. În ziua de astăzi avem, fără îndoială, o mulțime de alte unelte, ca să spun așa, pentru a face față provocărilor și eu cred că ne vom adapta în continuare. Nu neapărat în sensul bun sau în sensul rău... vom fi alții!

Care crezi că este o lucrare de ascultat, care să le aducă speranță?

Îmi place să ascult dimineața, așa, ca să pornesc optimist ziua, Simfonia "Clasică" de Prokofiev.