Și iată-ne ajunși la ultima rubrică a acestui sezon, în care am ales să vorbim despre Anotimpurile de Vivaldi - o celebră lucrare despre care, iată, până acum, din 2018, de când facem împreună aceste rubrici, nu am vorbit niciodată. Este și un început de vară și sper să nu fie o vară atipică așa cum este, de altfel, și Vara lui Antonio Vivaldi.

Descrie vara pe care o trăia el acolo, în laguna venețiană, cu acele furtuni aproape tropicale, cu acele călduri înăbușitoare... Cred că în București avem toate șansele să trăim așa.

Ei, și mai era ceva, se pare. El descrie și ciuma care exista atunci. Ciuma se ridica vara.

Da, într-adevăr... avem niște avantaje totuși în ziua de astăzi. Este o lucrare hiper-arhi-cunoscută. Multă lume o are probabil sau a avut-o, la un moment dat, ca sonerie de telefon mobil, ca deșteptător. Cred că, alături de Simfonia a IX-a de Beethoven, Anotimpurile de Vivaldi fac parte din patrimoniul acesta intangibil al muzicii clasice. Sigur, la prima vedere, când te gândești la ele zici, aaa, ce mare scofală... Vivaldi nu este o muzică prea dificilă. Însă, deja din vremea lor erau niște adevărate lucrări de virtuozitate, pentru că Vivaldi aici a avut o inspirație pe care nu a avut-o în nici un alt concert. El a scris sute de concerte, ca pe bandă rulantă, foarte multe dintre ele asemănătoare. Aici, însă, el a trecut în altă dimensiune, poate în același fel în care și Tartini a trecut în altă dimensiune când a scris Sonata Trilul Diavolului; a avut o inspirație inexplicabilă și ne-a lăsat adevărate lucrări de virtuozitate. Trebuie, într-adevăr, să stăpânești foarte bine o mulțime de tehnici din acestea care nu sunt neapărat cele de la Paganini, Wieniawski, Sarasate, nu... sunt chestiuni de articulație, de mână dreaptă, de viteză, de claritate, de sonorități aparte.

Un alt aspect foarte important la aceste Anotimpuri este felul în care tu, ca violonist, ca solist, te înțelegi cu orchestra, le pui în raport cu orchestra, pentru că nu cânți singur. Sunt foarte multe interacțiuni, foarte multe solo-uri în care cânți cu șefii de partidă de acolo, prim-violoncelistul este un solist el însuși, clavecinistul, la rândul său. Deci, este un fel de lucrare de muzică de cameră în care trebuie să devii una cu toți ceilalți cu care cânți acolo, împreună.

Este una dintre lucrările mele preferate. Am cântat-o de multe ori și împreună cu cele 8 Anotimpuri la Buenos Aires ale lui Astor Piazzolla așa... într-un contrapunct insolit, dar ele sunt frumoase și prin ele însele.

După părerea mea, versiunea de referință a dat-o Nigel Kennedy - prima sa înregistrare cu Anotimpurile, cu care a spart topurile de muzică din America. De muzică pop!

Da, e o lucrare care se redescoperă, o lucrare care arată de fapt cât potențial există în muzica clasică, cât potențial de metamorfoză, de schimbare. A fost pusă pe tot felul de ritmuri, de jazz, de pop, de rock... orice fel și rezistă, e aceeași!

Aș vrea să mai deschid un subiect. Am auzit de curând o opinie că muzica barocă devine cam plicticoasă pentru publicul de astăzi. Ție cum ți se pare asta?

E dreptul fiecăruia să se plictisească. La un moment dat, poate te plictisești și de lapte și miere, nu este o problemă! E atât că fiecare are anumite perioade în care, poate, rezonează cu un anumit tip de muzică sau cu alt tip de muzică. Mie mi se pare un influx foarte proaspăt de muzică o sonoritate barocă originală - instrumente de epocă puse la punct așa cum trebuie, modoficate, readuse la forma lor inițială, pentru a suna, e o altă tehnică de-a cânta, sunt alte arcușe... totul este diferit dacă chiar vrei să sune ca pe vremea lui Vivaldi. Și... mi-ar plăcea la un moment dat, într-o lume imaginară și ideală în care aș trăi, aș asculta zile întregi opere baroce cu vocile acelea albe, tenorii castrați ș.a.m.d.

Incredibilă lume! Incredibil de creativă! Noi, când ne gândim la evul mediu, ne gândim, așa, la un fel de semi-barbarism, dar ce aveau ei acolo... am pierdut multe pe parcurs.