Ne aflăm în pragul primăverii, așa că e momentul potrivit să ascultăm Sonata Primăverii de Ludwig van Beethoven. Este prima dată când vorbim despre această lucrare aici, de altfel, una dintre cele mai cunoscute lucrări pentru vioară și pian ale lui Beethoven și, în general, în literatură.

Da, e un prilej foarte bun într-adevăr ca să cunoaștem această latură sensibilă, poetică a lui Ludwig van Beethoven, însă nu aș vrea să-i văduvesc pe ascultătorii emisiunii de sora geamănă a Sonatei Primăverii, pentru că, din cauza unor circumstanțe rămase misterioase până în ziua de astăzi, cele două sonate gândite inițial ca un fel de yin și yang, două sonate gemene, Sonata a IV-a și Sonata a V-a, au ajuns să fie despărțite. Nu știu, ceva ce ținea de formatul partiturii, au primit numere de opus diferite ș.a.m.d. Dar, totuși, Sonata a IV-a, cu toată energia ei tumultuoasă, cu toată furtuna care duduie acolo, în fiecare măsură, vine exact să contrabalanseze Sonata a V-a, a Primăverii. Lucrez în mod curent această sonată cu studenții mei și le recomand întotdeauna să o înțeleagă împreună cu această soră geamănă a ei.

Sigur că lumea atunci când se gândește la Beethoven, se gândește la temperamentul său, la cele patru bătăi ale destinului în ușă, la Simfonia a IX-a, nu, unde se deschid cerurile, se năruie munții ș.a.m.d. Dar Beethoven avea în același timp și o latură extrem de sensibilă și extrem de vulnerabilă. Și sigur că-i lipsea o rotiță pe undeva și lucrul acesta-l simți... adică, e o temă care curge frumos, totul este minunat, cantabil, nici un fel de pumn în masă și, la un moment dat, te trezești cu un sforzando în partitură... dintr-odată bate cu pumnul acolo în masă. Și tu, ca interpret - ție poate e posibil să nu-ți lipsească o rotiță sau poate nu-ți lipsește acea rotiță care-i lipsea lui Beethoven - trebuie să te sincronizezi cu sensibilitatea lui Beethoven, tu trebuie să simți pe cât posibil cât de mult simțea Beethoven atunci când a compus aceste două sonate. Și, câteodată - este tulburător, nu? - începi să te crezi Beethoven, așa, în niște momente de megalomanie... atunci când o cânți doar, că atunci când s-a terminat, redevii tu însuți. Este o experiență absolut remarcabilă. Visez la un astfel de recital în care să pot alătura cele două sonate și, mă rog, nu știu ce ar putea veni după ele. Mie-mi place să lucrez cu zone din acestea mari. Încă nu am renunțat la ideea mea de a face o integrală Beethoven, dar nu spartă în mai multe recitaluri, nu, un fel de maraton Beethoven. Caut pianiști de cursă lungă...