Muzica clasică și modalități de a atrage publicuri noi este tema pe care o propun astăzi în discuția noastră - o temă care cred că te-a preocupat îndeaproape și foarte adânc în ultimii 15 ani cel puțin, pe tine, Alexandru Tomescu, și o temă care cred că ne preocupă pe toți cei care credem în viitorul muzicii clasice.

Așadar, care sunt modalitățile cele mai potrivite de a atrage publicuri noi către muzica clasică și cât de departe putem merge, de exemplu, în repertorii crossover, crezând că atragem publicuri către muzica clasică?

Da, într-adevăr, muzica clasică mereu a fost în căutarea lărgirii publicului căruia i se adresează. Așadar, aici nu e neapărat o criză nouă. Muzica clasică e obișnuită să trăiască în criză, sub amenințarea extincției. Dar, în special în ultimii ani, odată cu dezvoltarea internetului, dezvoltarea platformelor de social media, cred că am simțit cu toții încă mai mult această presiune a informației. În clipa în care tu nu ești prezent în aceste medii noi, atipice inițial pentru muzica clasică, tu nu exiști! Oamenii nu știu că, printre alte opțiuni, pot alege și muzica clasică.

Muzica clasică este, evident, un domeniu foarte conservator prin definiție, însă cred eu că atâta vreme cât inima sa pe care o cânți, inima sa rămâne acolo, atunci modalitățile în care comunici ceea ce faci pot fi foarte bine adaptate secolului în care trăim. Să nu uităm că, așa, în linii mari, de la introducerea electricității în sălile de concert (lumânările sau lămpile acelea cu gaz s-au înlocuit cu becuri electrice), alte schimbări majore în sala de concert din punct de vedere tehnic nu prea s-au mai întâmplat. Și cred eu că ar fi păcat să nu profităm de toate aceste modalități de comunicare extrem de flexibile, care de multe ori ajung la un public ce nu are nici o tangență cu muzica clasică.

Nu e obligatoriu ca fiecărui om să-i placă muzica clasică - departe de mine lucrul acesta. Nu este nici un leac miraculos, gen untură de pește... iei o lingură cu forța, o înghiți cu noduri și gata, ești Superman! Nu! Îți place sau nu-ți place! Găsești ceva interesant. Și de aceea mi se pare atât de important primul contact pe care cineva îl are cu muzica clasică. Există compozitori care pot fi incluși în această categorie de crossover, primul dintre ei fiind, fără îndoială, Astor Piazzolla, de la a cărui naștere s-au împlinit 100 de ani anul acesta. Sunt numeroși alții care sunt împrumutați dintr-o parte într-alta. Acum, e o chestiune care ține de gustul fiecăruia și de ceea ce îi place sau îi displace, unuia sau altuia.

Cred că pe Astor Piazzolla îl vedem cu toții astăzi ca pe un compozitor care aparține muzicii clasice. Eu nu la acel gen de crossover mă gândeam, ci la ideea de a cânta, de exemplu, Pink Floyd simfonic. Aceasta voiam să analizăm; dacă acest tip de repertoriu crezi că este potrivit sau nu pentru a atrage publicuri noi către muzica clasică. Tu ai mers mereu pe rețeta unui repertoriu foarte serios, însă cu o promovare foarte modernă. Deci, care ar fi soluția cea mai potrivită?

Da, am încercat într-adevăr să propun oamenilor și să-i aduc în contact cu niște muzici poate considerate a fi greu de înțeles, niște muzici foarte intense... mă gândesc, nu știu, la Sonata pentru vioară solo de Bela Bartok, pe care în multe locuri am cântat-o în România în primă audiție absolută. Recunosc, am cântat și eu și voi cânta Astor Piazzolla și alți compozitori, însă eu cred că atunci când cineva vine la un concert de muzică clasică, nu se așteaptă neapărat să audă Pink Floyd reorchestrat. Există, fără îndoială, un public și pentru acesta. Muzicile pot trece dintr-un gen într-altul atunci când au suficientă substanță, când au suficientă viață în ele și lucrurile acestea s-au întâmplat de secole încoace. Așa a pătruns muzica folclorică în muzica clasică, piese de muzică clasică au trecut și ele în alte genuri de muzică. Așadar, lucrurile nu sunt neapărat bătute-n cuie.

Eu cred însă că atunci când îți propui să prezinți un program dificil atât pentru tine, ca interpret, cât și pentru public, cum ar fi o integrală pentru vioară solo, o integrală a unor lucrări consistente... atunci, în clipa în care prezinți lucrurile într-un mod atractiv, mulți oameni vor avea o surpriză. Se vor gândi cât de interesantă poate fi integrala sonatelor pentru vioară și pian de George Enescu - toate trei sonatele într-o singură seară! - lucru considerat riscant de mulți organizatori de concerte, deoarece nu este neapărat considerată cea mai vandabilă soluție de program. Până acum, în toate pariurile muzicale pe care le-am făcut - în special în cadrul turneelor Stradivarius - am avut parte de surprize foarte plăcute, inclusv la cele mai dark programe, cele mai dificile... și mă gândesc aici la program acela de vioară solo cu sonatele de Bela Bartok, de Serghei Prokofiev și cu o mică suită a lui Vasile Filip în final.

Haide să alegem acum care este cea mai dificilă lucrare, pe care o consideri tu, pentru public, dar care a avut cel mai mare succes în interpretarea ta în cadrul turneelor Stradivarius?

Păi... cu distanță... ar fi Sonata pentru vioară solo de Bela Bartok, o lucrare pe care o pot pune doar lângă Ciaccona de Bach. Și le-am și prezentat la un moment dat într-un concert, în Vara magică, Partita a doua de Bach și Sonata de Bela Bartok - două catedrale muzicale uriașe.