Pe Cadmiel Boțac l-am ascultat prima dată în 2010, atunci când a participat la concursul organizat de postul nostru, "Zilele Lipatti". Urma să împlinească 13 ani și a câștigat Premiul I și Premiul Radio România Muzical la categoria mică de vârstă a competiției. Între timp, a câștigat și alte premii I la numeroase competiții, între ele numărându-se Astana Piano Passion din Kazahstan, unde președintele juriului a fost renumitul Denis Matsuev. Cadmiel s-a născut la Sighetul Marmației, dar locuiește și studiază de mulți ani la Cluj Napoca, la clasa lui Daniel Goiți. Am vorbit la telefon cu tânărul pianist în vârstă de 22 de ani despre începuturi, prezent și viitor.

Te deranjează dacă încep prin a te întreba ce semnificație are numele tău? Cadmiel e ceva cu totul deosebit.

Numele Cadmiel provine din Biblie, din Vechiul Testament, un nume care i-a plăcut foarte mult mamei mele. Și, în vechime, Cadmiel era unul din cei care se ocupau cu partea muzicală în templu.

Excepțional!

Aș putea să spun că numele mi-a fost predestinat într-un fel.

Știai povestea asta de mic?

Nu. Când am început pianul aveam 4 ani. Cred că semnificația numelui am aflat-o mult mai târziu, dar dragostea mea pentru muzică a fost prezentă acolo dintotdeauna. De mic îmi plăcea să cânt; la grădiniță știam toate cântecelele, eram atras de orice jucărie care scotea vreun sunet. Țin minte că la un moment dat am primit o orgă de jucărie cadou și am fost mult mai fascinat de ea decât de o bicicletă sau de o mașină. Și, așa, părinții și-au dat seama că am înclinație spre muzică. Am început pianul la vârsta de 4 ani, așa cum am spus și mai devreme, în Sighetul Marmației, acolo unde mi-am petrecut copilăria, cu profesoara Chifor Monica. Ea a avut curajul să înceapă așa devreme. Desigur, lecțiile de pian erau mai mult ca o joacă - durau vreo 20-30 de minute - pentru că e foarte greu să predai unui copil de 4 ani. Pot să-mi imaginez de câtă răbdare a avut nevoie! Dar mi-a prins foarte bine acea perioadă. Cu cât ești mai mic, cu atât înveți mai repede. Și dragostea mea pentru muzică a crescut. Faptul că fac pian nu a fost vreo alegere intenționată; pur și simplu, părinții m-au dat la pian.

Au fost, desigur, câteva evenimente foarte importante pentru mine, care m-au ajutat să mă dezvolt și, desigur, să completez niște etape foarte importante. Cred că primul moment important a fost în jurul vârstei de 11-12 ani. Atunci țin minte că am mers împreună cu profesoara mea din Sighet și cu directorul școlii de muzică la un concurs în Zagreb, un concurs destinat tinerilor pianiști cu vârste până la 20 de ani. Și-atunci, spre surprinderea noastră, a tuturor, eu am fost cel care a câștigat nu doar Premiul I, ci și Marele Premiu al concursului. Pe urmă, îmi aduc aminte, eram în clasa a VIII-a, aveam aproape 14 ani și am participat la Concursul "Dinu Lipatti" din București. Acolo am reușit să obțin iar Premiul I - un alt moment important, pentru că atunci a început o frumoasă colaborare cu Radio România Muzical. Am colaborat într-o serie de înregistrări chiar în septembrie anul trecut și pot să spun că toate aceste concursuri, evenimente, concerte au contribuit substanțial la dezvoltarea mea ca pianist, ca om de cultură pe viitor. Mai departe, țin minte că aveam vreo 17 ani, eram în clasa a XI-a când am fost acceptat la un concurs în Kazahstan - Astana Piano Passion, președintele juriului fiind celebrul pianist rus Denis Matsuev. Acolo am reușit să obțin din nou Premiul I. A fost o mare, mare bucurie pentru mine și pentru profesorul meu de la Cluj, pentru prietenii mei, pentru că în urma acelui concurs am fost invitat chiar de Denis Matsuev să susțin un recital solo la el acasă, în Rusia. A fost o mare onoare pentru mine să-l cunosc, să pot să povestesc cu el. Cred că acestea ar fi trei momente foarte importante din viața mea.

Pentru că mi-ai spus de Denis Matsuev, n-ai fost tentat atunci să pleci să studiezi în afară, poate chiar cu el?

Au fost, desigur, multe discuții. Nu știam exact ce ar trebui să fac, dar ceea ce m-a făcut să rămân în țară să studiez cu domnul Daniel Goiți e faptul că peste tot unde mergeam - la un concurs sau susținând vreun recital sau concert - toată lumea venea la mine și îmi spunea "Cu cine lucrezi? Face o treabă extraordinară!" Și aceste vorbe m-au făcut să rămân pentru moment în țară. Cu domnul profesor Daniel Goiți lucrez de 8 ani. Avem o colaborare extrem de frumoasă și de fructuoasă în același timp și încă mai am lucruri de învățat de la el. El e unul din motivele pentru care am ales să rămân încă în țară. Îmi propun ca din toamnă să-mi continui studiile de masterat în Viena. Deocamdată lucrurile sunt la nivel de plan, de idee, dar mi-aș dori foarte mult să studiez și în străinătate pentru că ai foarte multe lucruri de câștigat. Eu am văzut cât de mult a contat pentru mine să ies în afară, să mă întâlnesc cu diferiți profesori, să lucrez. Am lucrat și cu Robert Levin, cu Boris Berman - pianiști extraordinari de la care am avut foarte multe lucruri de învățat. Cred că e bine ca un tânăr muzician să iasă în străinătate.

Ești implicat și în vreo activitate de tip cameral? 

Sunt preocupat și de muzica de cameră, chiar dacă nu aparțin oficial de o formație camerală. Cânt cu cine se ivește ocazia, dar am învățat în muzica de cameră ce înseamnă să-ți cunoști locul și ce înseamnă să-i asculți pe ceilalți parteneri. Cred că muzica de cameră e o latură foarte importantă care te dezvoltă ca muzician.

Am citit că ești pasionat și de jazz! De genul ăsta de muzică cum te-ai apropiat și când?

M-am apropiat prin intermediul unor prieteni. Cu un grup de prieteni... ne întâlnim și cântăm destul de des, așa, ca o relaxare. Din păcate nu am avut ocazia niciodată să studiez jazz-ul așa cum mi-aș fi dorit, dar prin ceea ce fac încerc să-mi dezvolt latura aceasta a improvizației și, desigur, să mai iau câte o pauză de la muzica clasică.

În general, muzicienii formați în spiritul muzicii clasice sunt destul de dependenți de partitură, nu în sensul în care trebuie să o aibă mereu neapărat în fața ochilor, ci în sensul în care atunci când sunt puși să improvizeze se blochează. La tine cum stau lucrurile sau cum a fost la început, apropo de jazz?

Eu am avut un mare avantaj prin faptul că provin dintr-un mediu evanghelic. Am fost împins din spate de părinții mei, de familie, să cânt la pian în biserică. Și-atunci, când cineva venea în față și voia să cânte un cântec sau să recite ceva, eu trebuia să improvizez ceva fie pe melodie, fie, dacă avea un text pe care-l spunea, să improvizez pur și simplu o melodie de fundat. Am început să cânt în biserică pe la 12-13 ani și-atunci m-am obișnuit și cu ideea de a fi în public, în fața cuiva, și de afi pregătit pentru orice situație neprevăzută.

Cum arată viitorul ideal pentru Cadmiel Boțac cel de acum?

Fiecare tânăr muzician are planuri, vise, cu toții ne dorim o carieră solistică, să ajungem să cântăm pe cele mai mari scene ale lumii, lucru care se întâmplă într-o măsură sau alta. Idealul meu este să ajung să pot să trăiesc din cântat, pentru că atunci când sunt pe scenă am cea mai mare satisfacție și cred că e apogeul muncii pe care o fac aproape în fiecare zi.