Săptămâna trecută am început o scurtă istorie a operei și am aflat câte ceva despre evenimentele extraordinare pe care familia de' Medici le-a organizat. Desigur, am aflat și despre celebrele intermedii care au servit drept bază pentru apariția genului propriu-zis.

Un lucru adesea uitat de toate istoriile muzicii scrise este existența unei a doua Camerate Florentine, care a gravitat în jurul compozitorului și nobilului Jacopo Corsi, și care a sprijinit concret, direct, scrierea primelor opere. Filologul Carlo Roberto Dati spunea că "mereu casa (lui Corsi, n.n.) era deschisă, ca o academie publică, tuturor celor interesați de artele liberale", printre musafirii săi numărându-se Torquato Tasso, Giambattista Marino și Claudio Monteverdi, dar personalitățile de care suntem interesați momentan și care i-au trecut pragul sunt poetul Ottavio Rinuccini și compozitorul Jacopo Peri. Colaborarea dintre ultimii doi s-a dovedit a fi una fructuoasă: în iarna dintre 1594 și 1595, Corsi l-a invitat pe Peri să termine lucrarea pe care acesta o începuse în colaborare cu celebrul libretist, o tragedie în stile rappresentativo, manieră de a cânta și declama considerată mult mai expresivă decât recitatul, însă lipsită de melodicitatea specifică unei arii. Proiectul în cauză nu era nimic altceva decât La Dafne, ceea ce astăzi este considerat punctul de origine al genului operistic, în general fiind creditat doar Peri cu realizarea sa. În realitate, a fost o muncă în comun, lucrarea trecând pare-se prin multe versiuni în care au fost implicați și Caccini, și Corsi. Din din cele șase fragmente ce au supraviețuit până în zilele noastre, două dintre ele - Non curi la mia pianta și Bella ninfa fuggitiva - îi sunt atribuite lui Corsi.

La Dafne a fost pusă în scenă în 1598, în timpul Carnavalului, reprezentația având loc la Palatul Corsi, în fața unui public nu foarte numeros, însă care, conform spuselor lui Rinuccini, a avut parte de "o plăcere incredibilă". Evenimentul nu a rămas fără ecouri, piesa fiind reluată și în anii următori, deși partiturile nu au fost publicate în întregime; dar mai important, a dus la implicarea lui Corsi și a colaboratorilor săi în acțiunile dedicate căsătoriei Mariei de' Medici cu regele Henric al IV-lea al Franței.

De data aceasta, elementul central al ceremoniilor nupțiale a fost piesa pastorală a lui Gabriello Chiabrera, cu muzică de Giulio Caccini - Il rapimento di Cefalo, care a fost prezentată cu mult fast și cu o tehnică de scenă impresionantă la teatrul Uffizi, în fața a 3000 de domni și 800 de doamne, conform raportului oficial. Deși a beneficiat de toată atenția și de cele mai bune condiții pentru a se desfășura, se pare că producția nu a fost bine primită de audiență, care s-a plâns că muzica a fost searbădă, lipsită de vreun element care să te mențină interesat, lucru aflat într-o discrepanță teribilă cu efectele speciale fastuoase ale montării. Astăzi nu se cunosc decât fragmente din această lucrare, păstrate în diferite colecții de arii realizate în epocă. O versiune completă nu există, cel mai probabil nefiind publicată niciodată, fapt ce s-a datorat în parte și eșecului de la premieră.

În 1600, în cadrul acelorași festivități nupțiale, s-a jucat, pe 6 octombrie (cu câteva zile înainte de Il rapimento di Cefalo), în Palazzo Pitti, o producție finanțată de Jacopo Corsi a tragediei pastorale L'Euridice, o nouă colaborare între Ottavio Rinuccini și Jacopo Peri.

Ei, dar acest eveniment, plin de intrigi, controverse și certuri fățișe, este o poveste pentru o altă ediție a rubricii 'De atunci și de acum'...