Una dintre cele mai frumoase oaze de verdeaţă, aflată în centrul Bucureştiului, este grădina publică Cişmigiu. Acest parc de la începutul secolului al XIX-lea, fiind totodată şi unul dintre cele mai vechi, a atras încă de la început inimile bucureştenilor, dar şi străinilor care s-au perindat prin capitala noastră.

Numele acestei grădini a fost preluat încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea de la o... cişmea. În cartea lui George Potra "Bucureştii de altădată" găsim istoria acestui nume. "La 10 octombrie 1779, Alexandru Ipsilanti, domnul Munteniei, pentru a avea o bună apă de băut, a dat poruncă să se construiască două cişmele în Bucureşti. Prima cişmea s-a făcut pe locul unde este astăzi grădina înspre partea ei din strada Ştirbei Vodă şi în dosul acestei cişmele şi-a construit locuinţa Dumitru suiulgi-başa, şeful lucrărilor, numit marele cişmigiu (cuvânt de origine turcă - însemnând mai mare peste cişmele), ce era însărcinat cu supravegherea curgerii şi scurgerii apelor. Când se vorbea de aceste locuri se obişnuia să se spună titlul funcţionarului, de unde grădina a căpătat numele de Cişmigiu". Mai jos aveţi o imagine de ansamblu a Grădinii, realizată pe la mijlocul secolului al XIX-lea.

Dar să vedem cum era descrisă această grădină de ziarele timpului - "în mijlocul oraşului se află o baltă mocirloasă, cu izvoare subterane care nu secau niciodată. Trestie şi papură creştea în ea şi servea de adăpost raţelor sălbatice. Pentru înlesnirea circulaţiei, de la o parte la cealaltă a bălţii, erau construite nişte podişte de scânduri, prinse pe taraci bătuţi în lac. O astfel de baltă era un focar de infecţie în mijlocul oraşului şi domnitorul Gheorghe Bibescu numi o comisie pentru exproprierea locurilor ce erau în jurul acestei bălţi, precum şi pentru secarea ei. Comisiunea, în lucrările ei, a dovedit că balta, cu locurile ce o înconjurară, e loc domnesc afară de locul numit Fântâna-Boului, care aparţinea bisericii Sărindar".

La începutul secolului al XVIII-lea Fântâna-Boului era o mahala şi se întindea pe întreaga zonă mai ridicată din spatele Grădinii Cişmigiu, care pe atunci era numită Lacul lui Dura neguţătorul. În această mahala îşi aveau viile boierii familiei Creţuleşti.

Cel care a reuşit să sece balta din mijlocul oraşului şi să facă aici o adevărată grădină publică a fost arhitectul peisagist Carl Friedrich Wilhelm Meyer care a fost chemat de la Berlin în 1848 de către domnitorul Bibescu. Amănunte despre acest tânăr arhitect aflăm de la Lelia Zamani - muzeograf. "Meyer, un tânăr priceput şi deosebit de muncitor, a dat o adevărată bătălie cu mlaştinile din Cişmigiu, biruindu-le şi reuşind a transforma acest loc atât de insalubru într-o adevărată bijuterie a Bucureştilor. Fiind totul lăsat la aprecierea lui, Meyer foloseşte balta transformând-o într-un frumos lac, cu toate instalaţiile de canalizare pentru a putea fi lesne golită şi curăţată, iar în centrul lui a instalat o fântână arteziană. Iarna, lacul se transforma într-un imens patinoar, spre încântarea bucureştenilor".

Această grădină era locul cel mai vesel de adunare al tuturor plimbătorilor, după cum afirma un călător străin, locul preferat de petrecăreţi, de îndrăgostiţi, dar şi de iubitorii de muzică.

Aici, primăvară şi vara se puteau asculta valsuri şi marşuri vieneze, dar şi autohtone interpretate de fanfara militară. Lăutarii erau şi ei îndrăgiţi de trecători. Grădina Cişmigiu a fost locul de relaxare al multor oameni de cultură şi, totodată, o sursă de inspiraţie pentru aceştia; în plus, după cum spunea un anume Derblich - trecător străin, este singurul loc unde se uită că te găseşti în Muntenia.