Iată şi un concert al anului 1974 susţinut la Wiesbaden, în care maestrul şi orchestra sa au interpretat Simfonia a IV-a în mi minor de Johannes Brahms, se pare opusul favorit, cel mai des interpretat în această componenţă. Se reţin 23 de concerte în care Simfonia în mi minor a figurat în program, inclusiv primul şi ultimul concert susţinute de Celibidache la pupitrul acestui ansamblu, în 1958, respectiv în 1982. Un răsfăţ al sonorităţilor în această ultimă simfonie brahmsiană, încă de la primele fraze.

Orchestra începe parcă prin a-şi ţine respiraţia, pentru a se scufunda apoi în valuri de armonie, într-o alcătuire atât de densă, atât de legato, atât de susţinută interior. Ajungem parcă la esenţa expresiei romantice, cu tonuri incandescente pe o scară a dinamicii exploatată la maxim, cu nebănuite voci interne dezvăluite, cu atătea lumini şi exuberanţe, însă mereu într-o curgere organică. Nimic nu pare să întunece orizontul de trăiri brahmsiene, nici măcar în Andantele moderato expus pe îndelete lăsând parcă fiecărui sunet răgazul de a-şi trăi deplin alcătuirea şi sensul. Orchestra era învăţată de maestrul său să se asculte, şi noi publicul de peste ani suntem învăţaţi să ascultăm.