...Primită cu mari elogii de critica muzicală a timpului, însă peste ani, după ce Sergiu Celibidache a înregistrat aceleaşi Simfonii brahmsiene cu Filarmonica din Munchen, pusă uşor în umbră de această nouă performanţă. Atuurile ultimei versiuni ţin desigur de experinţa maestrului dobândită în mod firesc prin prisma anilor senectuţii şi de o orchestră mult mai valoroasă. Însă nici această experienţă a Stuttgart-ului nu poate fi trecută cu vederea. Citim practic un capitol din cuprinsul romanului unei vieţi cu totul ieşite din comun.

Extrem de convingător ne apare maestrul de-a lungul întregii Simfonii cu nr.2 în Re major, înregistrată într-un concert al anului 1975 , atât de liric în primele două părţi, conducând vocile cu o asemenea consistenţă şi intensitate, în tempouri ce încă nu depăşesc baremul consacrat. Şi ce explozie de temperament în ultima parte a Simfoniei a II-a, pe care o şi puteţi asculta – luminoasă, cu adevărat ilustrând cuvintele lui Brahms - „o simfonie fericită”.

În 1976, în aceeaşi componenţă a fost înregistrată în concert şi Simfonia a III-a – Brahms tălmăcit cu o energie debordantă în prima parte, cu această sonoritate vulcanică. Citez dintr-o cronicile timpului: „În ciuda precipitării viguroase din prima parte, este o interpretare foarte introvertită a acestei creaţii ce s-a născut sub ochii noştri. Impresia nu datorează nimic lungimii extreme a Andantelui. Ea rezultă graţie renunţării la orice efect superficial şi chiar la fortissimo-ul extrem din ultima parte. Rămâne pe parcurs acest modelaj sonor delicat - aceasta este concepţia lui Celibidache.

Rămâne bucuria de a descoperi comori rămase ascunse până acum, dirijorul lăsându-şi şi lăsându-ne timp să savurăm din plin toate aceste frumuseţi ale muzicii. Cu alte cuvinte ne place Brahms!