Este ştiut faptul că Martha Argerich este extrem de reţinută în relaţia sa cu publicul atunci când ea se află într-o altă ipostază decât aceea de pianistă. Nu are o pagină web - ceea ce în zilele noastre este o curiozitate, câtă vreme există bloguri despre orice şi pagini ale oricui. La fel, nu este asociată unei anumite case de discuri - iarăşi, ceva aproape de neconceput.

Criticul american Alex Ross, scriind pentru publicaţia The New Yorker, nota, după un dialog cu Martha Argerich în urma unui concert la Montreal: "este o femeie cu mâini surprinzător de mici şi o enormă coamă de păr negru. Frumuseţea ei stă în ochii mari şi zâmbetul care i-a fost asemănat de multe ori cu al Monei Lisa. Lista muzicienilor care s-au îndrăgostit de ea şi s-au îndepărtat apoi, zdrobiţi de forţa personalităţii sale, nu este deloc mică. Argerich este o pianistă cu o agilitate tehnică intrigantă, o femeie carismatică şi enigmatică, un interpret onest a cărui limbă maternă este muzica. Poate că aceasta este calitatea care o diferenţiază - sunt mulţi pianişti virtuozi, sunt mulţi pianişti care dau bine în fotografii. Dar puţini au o naturaleţe a frazării care le îngăduie să întruchipeze muzica, nu doar să o cânte".

Luni, 4 aprilie şi marţi, 5 aprilie, "Anotimpul discurilor" îi este dedicat Marthei Argerich - portret de artist şi alături de un alt excelent pianist, Nelson Freire.