Că este un nonconformist ştie deja foarte multă lume dar acest aspect ţine nu numai de apariţiile sale, de vestimentaţie, de stilul pieptănăturii sau al bijuteriilor adoptate. Că trezeşte categoric reacţii - laudative sau negative - a devenit o obişnuinţă. Că este un original lipsit de prejudecăţi (artistice) nu mai miră pe nimeni.

L-am ascultat prima dată pe Misha Maiski la un mare festival, în 1991: un recital cu Suite de Johann Sebastian Bach.

Sala era arhiplină, era foarte cald şi atmosfera părea apăsătoare până când s-au auzit primele sunete: aveai impresia că ai pătruns în răcoarea unei catedrale, că această muzică vine din înalturi şi coboară linişte, pace şi echilibru asupra celor prezenţi, oficiind parcă un ritual de iniţiere într-un univers al unei spiritualităţi eterne. Pare atât de greu de tradus în cuvinte starea pe care acea Muzică ţi-o "pogora" în suflet; nu puteai rămâne indiferent ascultând-o.

Lângă mine se afla un grup de muzicieni ruşi din generaţii diferite iar un tânăr violoncelist de succes (apreciat de public şi de critică, deja profesor la Conservatorul din Moscova, aflat şi el pe afişul aceleiaşi manifestări de prestigiu) era revoltat căci - în opinia sa - "aşa ceva l-ar fi făcut pe Bach să se răsucească în mormânt!" Cu tot respectul pentru judecata fiecăruia, acea Muzică scrisă de Bach şi "rostită" de Misha Maiski degaja atât de multă credinţă în adevărul profund încrustat în portative încât Taina ei se cerea parcă mai degrabă acceptată, primită, trăită decât judecată, analizată. Nu era neapărat acea sobrietate detaşată, acea rigoare a scriiturii unor veacuri apuse în care instrumentele nu permiteau prea multe fluctuaţii ale sonorităţilor, ci era mai aproape spiritul improvizaţiei, al Muzicii care izvora atunci de pe strune fiind plămădită nu numai de legile construcţiei specifice Barocului ci şi de simţirea celui care - în acel moment - vorbea cu sine sau cu Cel de sus, înălţând rugăciunea Omului prin glasul violoncelului său.

Dacă priveai spre podium, imaginea era neobişnuită: părea mai degrabă un corsar cu o coamă de păr negru strâns în coadă pe spate, cu câte o cămaşă de mătase de altă culoare pentru fiecare dintre Suitele tălmăcite (negru, gri - argintiu sau albastru intens), cu mâneci ample şi gulere largi, sugerând costumaţia unor filme de epocă. În acel recital, Misha Maiski a oprit Timpul, dându-i alte dimensiuni prin retorica, prin dramatismul, prin forţa mesajului său expresiv exprimat cu siguranţă şi foarte convingător.

Imi permit să vă invit la o asemenea experienţă unică, ascultând în această săptămână - sub acelaşi generic - Integrala Suitelor pentru violoncel de Johann Sebastian Bach, în "rostirea" lui Misha Maiski: sunet, trăire, vibraţie interpretativă. Arta sa face violoncelul să respire Viaţă!