Pentru secolul al XX-lea continuăm drumul deja urmărit în perioada romantismului european, ce stabilea punţi cu cultura austriacă, mai cu seamă în privinţa multor muzicieni transilvăneni şi bănăţeni.

Cronologic, amintim printre primii pe compozitorul şi muzicologul Zeno Vancea, care şi-a desăvârşit formaţia artistică la Viena, în două etape (1921 – 1926 şi 1930 – 1931), la Neues Wiener Konservatorium cu Ernst Kanizt (contrapunct, fugă, compoziţie), apoi ca audient la Universitate a cursurilor de Istoria muzicii susţinute de profesorul Guido Adler. Un timp a fost, între 1924 şi 1926, dirijorul Capelei ortodoxe din capitala austriacă. După cum bine subliniază Viorel Cosma în volumul IX Muzicieni din România – Lexicon:

Zeno Vancea a fost una dintre personalităţile artistice româneşti cele mai de seamă, dominând viaţa noastră muzicală vreme de peste 70 de ani. Compozitor de largă viziune europeană, care a stăpânit curentele, stilurile şi limbajele sonore de la neoclasicism la avangardism, Zeno Vancea s-a impus mai ales în muzica de cameră, muzica de balet şi muzica corală şi simfonică...

Este interesant că, asemenea unor alţi compozitori ai timpului, Vancea realizează o sinteză de expresie în care muzica religioasă sau preluarea modelului folcloric beneficiază de cunoştinţele academice acumulate la studii. Este vorba de Rapsodia bănăţeană nr. 1 pentru orchestră, Suita pentru orchestră Scoarţe, dar şi Psalmul 127 sau Liturghia pentru cor mixt pe melodii de strană din Banat…