Vorbim acum despre o altă experiență, tot peste ocean, dar de data aceasta în partea cealaltă a oceanului, peste Pacific, către Japonia - o destinație pe care ai menționat-o. Când am spus "extra-europeană", primul lucru a fost Japonia, ca experiență profesională.

Da, acolo cred că am întâlnit poate cele mai bune săli de concerte din lume din punct de vedere al acusticii. Și nu e doar părerea mea personală. Orice sală de concerte nou construită în lumea asta largă, că e în America, că e în Europa, că e-n Africa, apelează la acusticieni japonezi pentru a stabili forma, textura materialelor, numărul de locuri ș.a.m.d. Deci, japonezii, cu mania lor de a perfecționa orice le intră pe mâini, știu despre ce e vorba cu aceste săli de concerte. Știu că există în Japonia chiar o sală de concerte unde, pentru a nu dezechilibra puritatea sunetului, fiecare dintre spectatori, peste hainele de gală pe care le poartă, trebuie să poarte ca un fel de halat dintr-un anumit material pentru ca să poată fi controlată fiecare reverberație a sunetului.

În Japonia am văzut cei mai profesioniști fotografi de concerte. Probabil că ați văzut și dumneavoastră în anumite momente acei fotografi care, evident, mânați de această dorință nobilă de a obține cele mai spectaculoase, mai intime, mai nemaivăzute fotografii, în timpul concertului te trezești că galopează pe-acolo, printre oameni, se bagă în fața lor, se suie pe scenă… mă rog, vorbesc de niște cazuri mai puțin fericite. Ei bine, în Japonia, nici nu vedeai fotografii. Erau undeva în ultimul rând, pe ultimul loc al sălii, deci cel mai departe ca să nu-i vadă nimeni, să nu deranjeze pe absolut nimeni… aveau teleobiective de vre-un metru lungime, cum au fotografii sportivi, și - aici e chestia cea mai drăguță - fiecare aparat foto nu doar că era pus în modul silențios ca să nu se audă balansul oglinzii de la SLR, fiecare aparat era învelit într-o husă a lui pentru ca sunetul de la apăsarea butonului să nu cumva să se audă la rândul lui pentru că deranja atmosfera din sala de concerte. Acesta este adevărul. Într-o sală de concerte, totul poate fi atât de fragil în anumite momente încât, pur și simplu, zgomotul unui ac care a căzut pe jos sau zgomotul unei rotițe de aparat foto care trece din poziția A în poziția B se aude. Atât de intensă poate fi liniștea la o sală de concert.

În Japonia am cântat, tot așa, de când eram student. Țin minte și acum, prima dată am fost invitat la un festival la Osaka și au ales ei, japonezii, Sonata a III-a de Enescu - cea mai tocită, cea mai studiată - pentru festivalul acela. După aceea, am făcut foarte multe turnee acolo atât alături de orchestre locale, japoneze, sau alături de Orchestra Națională Radio în mai multe rânduri, cât și recitaluri.

Japonia e o țară foarte diversă. De la insula asta mai sălbatică, mai misterioasă a lui - Hokaido, din nord, până la insulele tropicale din sud - Okinawa, și acolo sunt concerte… au o seriozitate pe care n-o regăsești în multe locuri atunci când abordează lucruri care nu le sunt familiare și au foarte mare respect pentru muzica clasică, pentru artiști. Dintr-odată, ca artist, ca muzician, acolo te simți un om altfel. Se uită altfel la tine.

Una dintre cele mai bune săli în care am cântat era în Tokyo, o sală de vreo 4.000 de locuri, cam cât Sala Palatului, care era la etajul 30 și nu știu cât al unui zgârie-nori. Nici nu te așteptai. Urcai cu liftul până la etajul acela super-înalt și acolo, dintr-odată, pe scenă, pur și simplu simțeai că spațiul explodează în jurul tău până în fiecare dintre colțurile sălii. Și lucrul uluitor nu erau dimensiunile sălii, că oricine poate să facă o sală mare, era calitatea sunetului, era echilibrul perfect pe care-l aveai împreună cu orchestra. Acolo știu că am cântat Concertul de Dvorak, care e o partitură destul de densă la orchestră; de multe ori, te lupți corp la corp cu orchestra ca să ieși la suprafață… ei bine, fără nici un efort! Fără nici un efort, o plăcere incredibilă, și într-o sală uriașă. Efectiv, cântând pe scenă, aveam senzația clară că sunetul ajunge fără nici un efort până în ultimul rând, în cel mai îndepărtat colț al sălii.