Un alt popas, de data aceasta, peste ocean, dintre destinațiile preferate ale lui Alexandru Tomescu. Și dacă Sala Concertgebouw din Amsterdam era impresionantă, cum a fost Carnegie Hall din New York?

Carnegie Hall este o instituție culturală în sine. O știu de când eram copil; mă plimbam pe-acolo, pe străzile New Yorkului și îmi făceam poze în fața sălii, cu dorința în priviri ca, într-o zi, să cânt și eu acolo. Și, da, a venit și această zi, la un moment dat.

Ca clădire, nu te impresionează de la prima vedere. Pare, cumva, strivită printre marii zgârie nori de acolo, din zonă. De altfel, acesta este și lucrul care-mi lipsește cel mai mult la New York - lumina soarelui. Chiar și într-o zi senină, într-o zi cu cer albastru, poți să mergi în umbră cam toată ziua... degeaba îți iei ochelarii de soare. Doar așa, dacă ajungi în Central Park sau ajungi într-o zonă foarte veche, cu case nu mai înalte de 5-6 etaje, abia acolo poți să te bucuri puțin de lumina soarelui.

Carnegie Hall era și ea cât pe-aci să dispară de pe harta muzicală a lumii. Americani, cu spiritul lor practic, se gândiseră că acolo ar sta mai bine o clădire de birouri. Este meritul lui Isaac Stern că a salvat-o de la distrugere.

E un loc spectaculos. Practic, e o combinație... e un mall cultural. Sunt mai multe săli de spectacole acolo, care funcționează concomitent. Eu am cântat în două dintre sălile de la Carnegie Hall, în Zankel și în Weill. Acolo, la Weill Concert Hall de la Carnegie, am avut bucuria să pot prezenta publicului american programul acela cu Capriciile de Nicolo Paganini - o oră și 40 de minute de capricii non-stop. Țin minte și acum un dialog interesant pe care l-am avut în culise cu unul dintre angajații de acolo, de la Carnegie Hall, care pregătea... mă întreabă. "Și când faceți pauză?" I-am zis: "Nu, nu e nici o pauză. Intru și ies după ce am cântat Capriciul 24." Zice: "Ei, glumiți! Haideți că vă aștept aici, la pauză, cu o bere rece." Îi zic: "Așteptați-mă, dar la sfârșit." Acesta a fost și conceptul integralei și, în general, integralelor pe care le-am abordat, și anume de a te scufunda, de a intra în acest flow, în această curgere a muzicii și a construi acolo o lume mult mai mare decât este un singur capriciu sau 6 capricii sau 12 capricii puse la un loc. Nu! Pur și simplu, toate cele 24 de capricii, toate cele 6 sonate și partite de Bach alcătuiesc o întreagă lume, o galaxie în care fiecare dintre aceste sisteme solare creează la rândul lui o altă armonie, un alt echilibru.

Da, mi-a plăcut foarte mult să pot cânta acolo. Am avut bucuria să fi fost, așa, un spectacol sold out cu foarte multă vreme înainte. Deci, știu să aprecieze americanii.

Spune-ne, din punct de vedere al muzicianului, cum ai perceput diferențele între Europa și America?

Am cântat recent și la Los Angeles, cu Angela Gheorghiu. Am cântat și acum, la Kennedy Center, la Washington și la ICR New York... E din ce în ce mai pregnantă prezența și influența sindicatelor angajaților sălilor respective. Adică, inclusiv la un nivel foarte mare, gen Angela Gheorghiu, se spune de la început: "Puteți repeta de la ora 6.20 până la ora 7.05, după care, între 7.05 și 7.45 este o pauză obligatorie. Toată lumea trebuie să părăsească scena. Nimeni nu mai are nevoie acolo. Sindicatele au negociat să-și ia toată lumea pauză. Mai aveți voie de la 7.45, la 8 și atât." Totul este extrem de strict reglementat, nimeni cu crâcnește. Da, sper că ei sunt fericiți din punctul acesta de vedere.

În America există această implicare a oamenilor cu bani, acești mecena, care aleg să își investească averile în lucruri de care să beneficieze întreaga comunitate, cum ar fi o bibliotecă, o sală de studii la Universitate, o sală de concerte și acestea le poartă numele. Așa este și celebra Carnegie Hall, așa sunt majoritatea instituțiilor culturale din America. Și, mă rog, nu știu dacă este un sistem care ar putea fi importat în totalitate în România, dar măcar așa, parțial... poate o săliță mică... Și în America funcționează la toate nivelurile. Adică, foarte bine, nu ești un mecena, n-ai miliarde de dolari să poți să finanțezi construcția unei întregi săli de concerte... ai 100 de dolari, ți se dă plăcuța aceea de lemn care se pune între scaune și, dacă vrei, poate să strie pe ea numele tău. Așa adună bani pentru o mie de cotiere. Fiecare a dat, nu știu, 50 de dolari și scrie acolo numele lui în sală.

Da. "Dați un leu pentru Ateneu!" Același principiu.

Da, dar era în secolul XIX povestea.