Care este, domnule Ion Bogdan Ștefănescu, titlul cărții pe care ni-o veți prezenta astăzi?

În scurta mea intervenție aș încerca performanța de a creiona, pe cât se poate, un portret al cititorului, aflat în continuă prefacere, în funcție de preferințele apărute odată cu înaintarea în vârstă, pe care le voi susține prin trei autori importanți pentru sufletul și mintea mea. Exemplul meu este atipic: citesc, în paralel mai mulți autori, dar acest lucru se datorează formației mele muzicale, prin care abordez cât mai multe curente și stiluri muzicale într-o perioadă scurtă de timp. Să spunem că sunt adeptul stilului polifonic, ba chiar eterofonic în privința cititului. Curios, în ceea ce mă privește, a fost, spre exemplu, faptul că încă de la 10 ani, până pe la 14, am fost un fervent ascultător al muzicii de jazz, o preocupare stranie pentru acea perioadă de vârstă, cum, în privința literaturii, la vârsta la care prietenii mei erau atrași de literatura SF sau de romanele polițiste, eu eram un aprig cititor de poezie. Așadar, fiecare reacționează, la anumite vârste, în mod diferit în fața culturii și a literaturii, în mod special. Cele trei direcții care întregesc portretul cititorului amator și de cursă lungă sunt beletrisctica, poezia și filosofia. După cum afirmam, ordinea apariției acestor direcții în preocupările cititorilor este variabilă și cu intensități diferite.

Autorul de proză, de roman, pe care pur și simplu îl ador este Haruki Murakami. Cred că are acum 76 de ani. Fiecare apariție editorială a sa mă atrage instantaneu, ca o lumină menită să-mi deschidă noi și noi orizonturi. O lumină care poate fi caldă, fierbinte uneori, strălucitoare, orbitoare alte ori, dar și difuză, insinuantă, incitantă, chiar stinsă, mereu apărată sau ascusă de umbre care te provoacă la reflexie. Este scriitorul care a reușit, în mod strălucit, să realizeze o sinteză perfectă, între cultura asiatică, japoneză în mod special și cea occidentală. Stăpânește cu autoritate limba engleză și, de aceea, este un foarte fin și doct traducător al marii literaturi occidentale în limba japoneză, fapt ce, cu siguranță, i-a conturat acest stil fascinant de a scrie roman. Există câteva teme obsedante în tot ceea ce imaginează: viața subterană, lumile paralele care se împletesc cu realitatea până la punctul de a nu mai putea distinge în ce dimensiune te afli, paznicul care are menirea să despartă ferm aceste lumi, lepădarea de umbră, reguli și coduri care îți dau acces la asemenea experiențe, producând practic un efect halucinogen asupra cititorului. Recomand: în mod special: La capătul lumii și în țara aspă a minunilor, Cronica păsării arc, 1Q84, Uciderea Comandorului, dar și Meseria de romancier sau Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă, pentru a vă face o idee despre acest fascinant scriitor. Și faptul că, în viața de zi cu zi este un vașnic maratonist, demonstrează tăria sa de caracter și profesionalismul scrisului său, căruia îi ridică ștachete continuu pe care le doboară cu o tehnică și ingeniozitate răvășitoare. În această perioadă citesc Orașul și zidurile sale incerte, un roman de o stranietate tulburătoare. Mai există un punct comun al scrierilor sale: întotdeauna, primul paragraf al fiecărui roman are forța uimitoare de a te captiva pe loc și de a te obliga să citești mai departe, fiindcă altfel nu ai avea liniște. Mi-aș dori să-l întâlnesc, să îl ating măcar o dată în viață, dar aș fi și mai fericit dacă I s-ar acorda premiul Nobel pentru litaratură, fiindcă de fiecare dată se află pe lista scurtă. Închei această pledoarie Murakami cu o intervenție poetică personală, păstrând siajul obsesiilor sale, care au devenit și ale mele, și astfel voi face legătura cu următoarea direcție benefică cititorului:

Studiu de umbră

Umbră călcată în picioare

Dans macabru

Fără chip în lutul moale

Râsul a dezgropat lumina

Umbră tăiată

Umbră tăiată la marginea pădurii

Din părul ca o apă întunecată am păstrat o șuviță drept semn de carte

Poetul de la capul mesei

Era un fante până mai ieri

Aerul se răsucea când privea fix

(Vărsa câte o lacrimă)

Cu obrajii stâncoși adăpostind poeme

Sugrumă șoaptele

Strecurate pe sub piele

Secretul?

Motanul de culoarea sufletului

Toarce peste umbra unde nimeni

Nu are voie să calce

Am avut șansa, datorită tatălui meu, Eusebiu Ștefănescu, să cresc în preajma marilor noastre valori culturale. Am cunoscut o pleiadă de scriitori, poeți, pictori, actori, regizori, care mi-au modelat spiritul și felul de a fi. Avem poeți contemporani redutabil precum Ion Mureșan, Ioan Es Pop, Traian T Coșovei și Eugen Suciu, căruia i-am realizat portretul în poemul abia rostit: "Poetul de la capătul mesei". Dar autorul pe care realmente îl ador este Nichita Stănescu, cel care se autodefinea ca fiind poliglot în limba română. Limba sa poezească a ridicat nivelul poeziei noastre la cotele cele mai înalte. Tatăl meu bine spunea că Nichita a ajuns la performanța de a-l influența chiar pe Mihai Eminescu, fiindcă, după ce ai citit Nichita, cu totul altfel îl percepi pe Eminescu. Același lucru se petrece în lumea mea muzicală: după ce cânți muzica unor spectaculoși compozitori contemporani, cu totul altă abordare și viziune ai asupra muzicii clasice. Volumul pe care îl supun atenției și îl recomand este "Fiziologia poeziei", volum realizat, cules magistral de Alexandru Condeescu. Aici avem ocazia să dăm piept și cu proza lui Nichita, cu eseistica sa. Iar după ce parcurgem acest splendid volum de texte și poeme laolaltă, ne vom simți cu siguranță mult mai deștepți. Libertatea, spectaculozitatea și ingeniozitatea spiritului său ne provoacă, ne inspiră și ne creează o senzație de bine, de plenitudine și, mai ales, ne stârnește curiozitatea de a explora mai departe. Nichita topește granițele spiritului uman, creând, asemenea lui Murakami lumi paralele în care pătrundem și ne simțim atât de bine, încât nu ne mai dorim să le părăsim. Închei scurta mea pledoarie Nichita cu un poem pe care I l-am dedicat, pe care tata l-a rostit la Festivalul "Nichita" de la Ploiești, acum mulți ani. I l-am spus în drum spre Ploiești, în timp ce conduceam. Era pe vremea când nu-mi scriam poemele, ci le păstram doar în memorie. M-a rugat să oprim, ca să i-l scriu pe loc. Apoi, până la Ploiești l-a memorat, pentru că nu accepta niciodat să rostească poezie pe scenă citind-o. Iată-l: titlul este un strigăt care cuprinde și durere, dar și bucuria de a-l avea pe Nichita în cultura noastră

Nichitaaaaaa!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Nu, Nichita nu a murit

S-a prins în roata

fără de căruță

şi ne-a strâns pe toţi

ocolind pământul în şapte zile

într-un singur zâmbet

de înger blond vestitor

În numele lui

de cal alb

şi-a scuturat grumazul

de cuvinte

lăsându-ne nouă

cu limbă de moarte

râsu'-plânsu'

lumina luminată

neauzul

nevăzul

cerul din umărul stâng

şi mâna în cinci colţuri

Din fiecare sunet trecut prin argint

ne strigă

mereu călare pe cuvinte

cu verbul întins până la Dumnezeu:

"Bătrâne, muzica este un răspuns

căruia nu i s-a pus nici o întrebare

mai înainte"

Poete!, îi spun

Numele tău e răspunsul

tuturor întrebărilor

şi pe urmă,

vorba ta:

Nu mor caii când vor câinii, bătrâne !

În fine, am ajuns la nivelul cititului de filosofie, un nivel aparent complicat, greu de abordat. Dar exemplul meu vine tot din cultura noastră și reprezintă chiar un glas al sângelui, pentru că filosoful meu drag este Cristian Iftode, vărul meu, profesor la Facultatea de Filosofie. Este filosoful contemporan cu cel mai mare succes în rândul tinerilor, pentru că reușește să transforme cititul aplicat, destinat celor care studiază acest domeniiu, într-unul agreabil, menit să atragă și să deschidă mintea tuturor. Pune în discuție temele clasice ale filosofiei, ba aduce pe tapet și unele care țin de paradigma în care trăim acum, uimindu-ne cu o anume jubilație a limbii, a spiritului modern care provoacă, desface, recompune și propune sisteme, lectura devenind astfel alertă, incitantă, plină de vervă și sensibilitate în același timp, cu viziuni temeinic argumentate, care reușeșsc să refacă acel contact antic al filosofilor cu societatea. Recomand "Viața bună", un bestseller al filosofiei noastre, publicat la editura Trei, un volum girat de filosoful Mircea Dumitru și dedicat fiicei sale Gloria, abia intrată în viață la acea vreme. Ce mod spectaculos să pătrunzi în această lume atât de contorsionată cu un astfel de bilet de intrare, care se va transforma înr-o adevărată moștenire a spiritului.

Închei cavalcada mea menită să incite cititorul cu un poem pe care l-am scris pe vremea când, împreună cu Cristian Iftode, ne gândeam să scriem un volum împreună, țel încă neatins. Poemul "Ca și cum " vine în prelungirea firească a unui eseu de-al său.

Ca și cum

Ca şi cum o cârjă însuflețită s-ar altoi pe vecie de trupul tău

Ca şi cum poţi ajunge, dacă nu te fereşti, apendicele unui om care nu poate visa

Ca şi cum aş curăța ceara prinsă de negrul hainei

Ca şi cum copilăria te desprinde, un răstimp, de ce va urma

Ca şi cum nu există alinare, doar piatră de moară prinsă de gând

Ca şi cum orice sărman şlefuitor de lentile ar scrijeli în soare chipul

Ca şi cum un orb ar fluiera în biserică apoi ar îmbrățişa icoanele strigând

dureroasă naștere a cuvântului

Rugăciunea tresare ca o inimă

la picioarele Mântuitorului răstignit

Ca şi cum deznădejdea ar topi lăuntrul în afară

Ca şi cum atotputernica persoană întâi devine tot mai a treia.

De ce trebuie să citim și cum ne ajută pe noi lectura în viața de zi cu zi?

Lectura în general ne face mai frumoși, mai blânzi, mai condenscendenți și în același timp, ne dezvoltă o imaginație care ne ajută să putem trece peste greul vieții. Este esențială în dezvoltarea noastră umană. Așa cum spuneam și în intervenția mea, în recomandările mele asupra cititului, această îndeletnicire se modifică în funcție de vârstă și în funcție de nevoi, așa că este obligatoriu, de fapt, să nu abandonăm acest reflex al cititului, trebuie să ne însoțească tot timpul pentru a fi din ce în ce mai prietenoși cu lumea din jur. Altfel, după cum observați, lumea devine chiar isterică, violentă și oamenii nu mai au deloc sentimente bune, sentimente pe care cititul, literatura ți le dezvoltă și muzica, tot ce ține absolut de artă este binevenit în anturajul nostru și în concepția noastră de viață.

Nu cred că ar putea exista o zi fericită în viața noastră, împlinită, dar chiar suportabilă, aș putea spune, fără ca în acea zi să citim ceva sau să ascultăm muzică. Adică, dacă ar exista o liniște completă, cred că pur și simplu am exploda, ne-am isteriza cu siguranță. Până la urmă, faptul că ochiul nostru atinge inefabilul cuvintelor și urechea se bucură de inefabilul sunetelor, pe noi, de fapt, ne face oameni, ne ridică la un nivel de înțelegere și de acceptare a nereușitelor care sunt firești, până la urmă, a incapacității unora de a reacționa la anumite impulsuri și, mai mult decât atât, ne face atât de curioși, ne sporește această curiozitate, firească sufletului și minții noastre și în felul acesta, pe măsură ce înaintăm în vârstă, șlefuirea aceasta continuă ne poziționează pe o anumită treaptă a evoluției, fapt ce nu poate decât să te bucure și cu cât ești mai deștept și mai interesat de ceea ce fac alții și te bucuri de realizările lor extraordinare, cu atât și tu trăiești o viață frumoasă și împlinită.