În acest an, sărbătorim 200 de ani de la nașterea unui compozitor extraordinar de important pentru repertoriul simfonic. Vorbesc despre Anton Bruckner, un compozitor care a scris multe compoziții pentru orchestră, a scris multe simfonii care folosesc o orchestră mare de tot, dar o folosesc într-un fel foarte specific lui, pentru că el, de fapt, cânta la orgă, era organist într-o biserică... și sunetul pe care el îl creează cu orchestra reprezintă de fapt acest sunet extraordinar pe care un instrument ca orga îl poate crea. Vorbesc despre nuanțe extreme - de la cel mai pianissimo așa cum este reprezentat la începutul Simfoniei a IV-a pe care o ascultăm astăzi, la un sunet extraordinar de grandios pe care toată orchestra îl cântă.

Sunetul lui Bruckner este definit de felul în care el folosește instrumentele de alamă, iar el folosește un instrument aparte, care există numai în câteva compoziții din repertoriul simfonic. Mă refer la tubele Wagner. Sunt acele instrumente care sunt între tubă și corn, un instrument care se află la mijlocul acestor două instrumente și, de obicei, în orchestră este cântat de un cornist. Cineva care cântă la corn, poate cânta și acest instrument.

Simfonia a patra este extraordinară! Este prima simfonie a lui Anton Bruckner pe care eu am întâlnit-o și, cântând-o de la primele note care încep foarte, foarte piano în viori, iar apoi intră cornul cu acest motiv muzical extraordinar... Și acum, când aud acest motiv muzical, mă duce înapoi cu gândul în copilăria mea, când am auzit pentru prima dată această simfonie de Bruckner. Este un sunet care, odată ce-l auzi, nu îl poți uita.

Am citit despre Anton Bruckner că îi plăcea să se așeze sub un pom și să numere toate frunzele care erau în copac deasupra lui. În același fel trebuie ascultată și muzica lui. În tăcere, în liniște și cu răbdare.