Edițiile din 21 și 28 martie au apărut ca o fericită consecință a emisiunilor anterioare cu cercetătoarea și psiholoaga Raluca Matei, în care a fost atins și subiectul tractului. Postând pe o rețea de socializare o recomandare pentru una dintre aceste emisiuni, am menționat două relații total diferite de raportare la emoția scenică - cea a celebrului violoncelist Stephen Isserlis, care a recunoscut că este nevoit să se confrunte cu tracul, în ciuda experienței sale importante și a succesului său, și cea a legendarului pianist Arthur Rubinstein, care trecea cu nonșalanță peste notele scăpate, considerând că tabloul general și, până la urmă, concepția interpretării este mult mai importantă. Așadar, tracul nu avea ce să caute în aparițiile sale scenice. Reacțiile interpreților, dar și ale altor categorii de muzicieni, cărora le mulțumesc, au fost deosebit de interesante, de variate și au subliniat fragilitatea acestui subiect, comentat destul de rar în public.

Această trăire subiectivă, individuală, din spusele maeștrilor care au acceptat să ne vorbească în emisiune, apare din motive diferite, iar mecanismele prin care poate fi controlat depinde de fiecare persoană în parte. Și totuși... există elemente comune și, mai ales, există modalități de a lupta și a ieși învingător cu tracul. Iar experiența unor muzicieni precum violonista Luminița Petre, pianista Mădălina Pașol, compozitoarea Sabina Ulubeanu sau cea a violoncelistului Filip Papa (21 martie), Remus Azoiței, Răzvan Popovici, Teodora Țepeș, Octavian Lup (28 martie) consider că poate în mod particular relevantă și utilă interpreților aflați la început de drum, însă poate ajuta și publicul să-și formeze o imagine corectă asupra omului care se află în spatele muzicianului, să îl înțeleagă și să îl protejeze. Concluziile îi vor aparține, la final, Ralucăi Matei, cercetătoare la Birkbeck, Universitatea din Londra:

"Anxietatea este o emotie umana perfect normala. Nu ne referim aici la patologii sau la anxietate clinica, ci la o emotie care apare independent de vointa noastra si face parte din spectrul normalitatii. Fiind un fenomen foarte complex si influentat de o multitudine de factori, nu exista o singura strategie de gestionare a tracului, cu atat mai putin una care sa se potriveasca nevoilor tuturor muzicienilor. Antevorbitorii mei au mentionat deja multe din strategiile pe care muzicienii le pot implementa pentru a controla tracul mai bine. Am sa incerc o enumerare succinta si am sa subliniez anumite aspecte in lumina studiilor empirice care exista cu privire la acest domeniu. Am sa imbratisez un allegro ma non troppo in speranta ca ma incadrez in cateva minute...

Expunerea constanta la cantatul in public sau, in lipsa unui public real, vizualizarea unui public sau imaginarea ca se aflta pe scena e suficienta sa ii declanseze muzicianului niveluri de anxietate similare cu anxietatea din situatia reala pe care incearca sa o recreeze. Aceasta strategie e probabil una din cele mai eficiente.

Au mai fost mentionate orele de clasa comuna, sau sedintele in care un grup de studenti, eventual de la aceeasi clasa/acelasi profesor isi trece repertoriul sau programul in fata celorlalti. Apoi, isi pot oferi unii altora feedback si se pot starni conversatii utile de grup. Aceste sesiuni pot avea cel putin un rol dublu. Dincolo de faptul ca le ofera muzicienilor oportunitatea unui public - lucru util in sine -, ele pot duce si la cristalizarea unui spirit de comunitate, sau de echipa, ceea ce satisface ideea de suport social ca o alta solutie de diminuare a anxietatii.

De asemenea, incalzirea inainte de cantatul pe scena a fost mentionata. Incalzirea poate fi muzicala (de exemplu game sau exercitii tehnice de incalzire a degetelor) sau chiar cardiovasculara (de incalzire a intregului corp). Oricare din ele poate ajuta. Au mai fost mentionate exercitiile de respiratie care pot calma bataile inimii. Desigur, este important sa avem o rutina in acest sens, altfel s-ar putea sa nu functioneze doar din cand in cand.

Este, desigur, important sa cunoastem foarte bine partitura inainte de a o performa public. A fost mentionata importanta memorizarii care trebuie sa fie atat motorie, kinestetica (acea memorie tactila care se dezvolta inconstient pe masura ce muschii sau degetele invata miscarile) si care se dezvolta in timp, dar si de memoria de tip conceptual care vine din intelegerea structurii sau a formei muzicale, a armoniei, ritmului si melodiei. Aceasta din urma poate fi utila daca muzicianul se incurca sau uita textul intrucat ii ofera un punct de reper in ansamblul piesei si faciliteaza revenirea la text. Este nevoie, desigur, de ambele tipuri de memorizare.

E important studiul, insa nu studiul de orice fel, ci mai cu seama studiul deliberat. Aici ma refer la acel studiu structurat, care are ca scop imbunatatirea performantei in domeniu, ghidat de obiective clare si masurabile, pe care ne propunem sa le indeplinim intr-un timp limitat, si in urma caruia putem evalua daca am atins obiectivele respective. Desigur, pentru muzicienii incepatori, aceste obiective si instructiuni clare trebuie oferite de profesori, monitorizate regulat, iar feedbackul trebuie sa fie clar si sa permita muzicianului sa progreseze in lumina obiectivelor. Studiul deliberat ar putea face sesiunea de studiu mai eficienta sau productiva. Studiul regulat fara niciun obiectiv sau fara nicio strategie ore in sir de dragul de a bifa un anumit numar de ore intr-o zi s-ar putea sa nu duca prea departe. La urma urmei, exista si alte activitati sau laturi interesante ale vietii pentru care vrem sa ne ramana timp! De asemenea, este important ca tinerii muzicieni sa fie educati cu privire la strategii de studiu eficiente.

A mai fost mentionata importanta unei strategii in cazul in care ceva sau cineva ne distrage atentia pe scena. Din nou, acest lucru se poate antrena, dupa cum am auzit de la Remus Azoitei si experienta sa cu Dorothy DeLay care pornea aspiratorul in timp ce studentii sai isi treceau programul, pentru a-i determina sa se concentreze in ciuda zgomotului. Atentia ne poate fi distrasa de factori externi (precum un zgomot in public) sau interni (o greseala peste care nu putem trece). Antrenarea mintii sa revina in prezent trebuie, desigur, sa aiba loc inaintea prestatiei publice. Exercitiile de meditatie de tip mindfulness, de exemplu, au acest scop de readucerea in prezent, insa pot fi aplicate direct la contextul muzical. Cantatul pe partitura sau accesul la partitura in timpul concertului poate fi, din nou, o metoda de reducere a tracului.

Stilul de viata este important. Cofeina poate interfera cu abilitatea noastra de a ramane calmi pe scena, la fel si o masa bogata prea aproape de ora concertului. Lipsa de somn sau o calitate proasta a somnului poate duce la anxietate mai pronuntata. E important, de asemenea, sa incurajam miscarea fizica, mai ales cea de tip cardio, in randul muzicienilor, conform recomandarilor oficiale (anume 150 minute de miscare aerobica de intensitate moderata pe saptamana). Stim ca muzicienii iau destul de frecvent betablocante precum propranolol pentru a reduce simptome precum tremur și puls ridicat. Desi acestea pot ajuta la reducerea simptomelor fizice ale anxietatii si sunt folosite de muzicieni, nu sunt recomandate fara prescriptia medicului, in special din cauza efectelor secundare.

Muzicienii intervievati au mentionat presiunea concursurilor si presiunea de a nu face nicio greseala. Din punctul meu de vedere, termeni precum concentrare absoluta sau perfectiune tehnica ar trebui sa fie evitati, fiind prea absolutisti. Mi se pare important ca profesorii de instrument sa canalizeze atentia elevilor sau a studentilor lor pe placerea de a face muzica, pe autoexprimare artistica, si autonomie creativa. Am stat de vorba cu 45 de studenti la conservatoarele dn tara recent, ca parte dintr-un proiect pe care il desfasor in prezent si printre altele, placerea si satisfactiile profesionale au fost mentionate ca facilitatori ai starii de bine, in timp ce restrictionarea creativitatii si a autonomiei au fost mentionata ca bariere in calea starii de bine optime. Aceasta restrictionare se manifesta adesea printr-o atitudine rigida din partea profesorilor si a comunitatii profesionale, in sensul de impunere a unui singur fel de interpretare, ceea ce poate duce la foarte mult stres resimtit de tinerii muzicieni, dorinta de a emigra, sau chiar renuntarea la muzica. E important sa constientizam implicatiile etice ale acestor impuneri si sa ne amintim ca in calitate de profesori sau educatori avem responsabilitati morale fata de dezvoltarea armoniasa a muzicienilor. In plus, a fost interesant sa constat ca multi dintre studentii la conservator jinduiesc dupa ideea de comunitate si suport social, si sunt insetati dupa relatii mai umane, mai calde cu profesorii, mai mult sprijin din partea acestora si mai putina critica. Desigur, dincolo de relatia profesor-elev, mai sunt si alti factori care ar trebui modificati, precum un curriculum mai adaptat nevoilor studentilor, o educatie mai interdisciplinara in care tinerii sa se devolte pe mai multe planuri, acces la mai multe oportunitati de prestatie muzicala si oportunitati profesionale dupa absolvire, si-asa mai departe.

In incheiere, as mai vrea sa mentionez ca ascultatorii pot gasi mult mai multe informatii utile despre sanatatea muzicienilor si starea lor de bine, in capitolul dedicat acestui subiect, capitol ce face parte din ghidul despre care am vorbit in editiile precedente si care se numeste "Porti deschise catre performanta muzicala instrumentala si vocala". Capitolul include informatii despre anxietatea de performanta, dar si despre problemele de natura musculoscheletica si cele de auz (descriere, factori de risc, solutii practice si surse de informare). De asemenea, contine informatii despre sanatate preventiva si stil de viata, si exemple de abordare sistemica a sanatatii in conservatoarele din Marea Britanie. Ghidul pedagogic a aparut la editura UNMB, se gaseste la biblioteca UNMB si din cate inteleg, au fost trimise exemplare si la scolile si liceele de profil din tara."