Universul muzicii lui Cornel Țăranu este populat de imagini lirice pregnante, sensibile, cu tuşe nostalgice, uneori dramatice, ȋntr-o paletă ce apelează la toate culorile curcubeului, nu neapărat ȋn ordinea apărută pe cerul ȋnseninat, ci puse ȋn evidență prin contraste incisive, adică prin "asprimi specifice compozitorilor transilvăneni" după cum ȋi place să spună.

De la Trio-ul pentru coarde scris ȋn studenție şi până la cea mai recentă lucrare, Jeux de Palindrome interpretată ȋn primă audiție anul acesta ȋn Festivalul "Cluj Modern", există un şirag impresionant de preocupări, sinteze şi trăiri lăuntrice ce animă bogata sa operă de autor. Dealtfel, Ghirlande (1979, piesă ȋncununată cu Premiul Koussevitzky) găsesc că are valoare de simbol demersurilor sale componistice "prin insolitul, şi inventivitatea unei lumi sonore, care dincolo de mijloacele de exprimare sună ȋntotdeauna ca un ecou dur şi tandru al brazilor din Munții Apuseni" (Mihai Moldovan).

Generația din care face parte Cornel Țăranu, dintre care i-aş aminti pe Corneliu Cezar, Octavian Nemescu, Nicolae Brânduş, Liviu Glodeanu, s-a aliniat celor mai noi tendințe apărute ȋn ultimele decenii de secol XX, raportându-se la investigațiile teoretizate şi aplicate la noi de Tiberiu Olah, Anatol Vieru, Ştefan Niculescu.

Crescut şi format la şcoala lui Marțian Negrea şi Sigismund Toduță, iubindu-i deopotrivă pe Enescu şi Bartok, creatorul omagiat şi-a găsit de timpuriu propria voce, de aceea ȋn emisiunea de azi am pus accentul pe lucrări de ȋnceput, cu semnificații aparte pentru evoluția ulterioară: Secvențe (1960) a cărei tehnică variațională a devenit un liant pentru toate etapele.

Un capitol definitoriu ȋn componistica lui Cornel Țăranu ȋl aduce interesul vital pentru poezie, nu ȋntâmplător lucrarea cu care a debutat a fost ȋn 1958 Cetini negre pentru tenor şi orchestră pe versuri de Lucian Blaga, lucrare interzisă imediat, pentru că aborda versurile aşa-zis "mistico-religioase ale unui poet filozof idealist". Nici nu există ȋn fonoteca noastră! Din aceeaşi perioadă vă ofer ciclul Cântece de dor pentru tenor şi orchestră (revizuit ȋn 1961) având la bază versuri de Nicolae Labiş extrase din volumul "Lupta cu inerția". Dragostele noastre, Am iubit şiDor se sudează ȋntr-un adevărat poem vocal-simfonic, datorită melodicii unitare ca structură. A urmat apoi o foarte vastă incursiune ȋn lumea poeziilor avangardiste ale lui Tristan Tzara, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, lista e mult mai lungă, dar ȋn aceeaşi măsură a fost atras de texte-document ȋn lucrări ca Testamentul Doamnei Teofana sau Cantus Transilvaniae, iar ȋn sfârşitul actului III din opera Oreste-Oedip discursul e ȋntemeiat pe o "melodie grecească foarte stranie, găsită ȋn județul Bihor, pe un vas grecesc din secolul V" (Cornel Țăranu).

1962 este anul ȋn care dă la iveală Simfonia brevis ce poartă dedicația "ȋn memoria lui George Enescu", prima dintr-un şir continuat ȋntr-o altă formă şi limbaj prin Prolegomene sau mult mai recenta Rimembranza. Prima parte din Simfonia brevis se intitulează "Epitaf enescian" şi are un lirism visător, susținut ȋnsă de o concepție serială, iar "Pantheon" (partea a doua) face trimitere la motivul principal din Simfonia I de Enescu.

Incantații (1965), lucrare concisă şi de succes, consfințeşte autenticitatea lui Cornel Țăranu, ca şi aderarea sa la tehnici constructiviste.

Aşadar, ȋn 1966 când primeşte o bursă de studii la Paris, Cornel Țăranu avea un profil disctinct, bine ȋnchegat, apropiindu-se mai mult de Olivier Messiaen şi de ritmurile complexe ale acestui corifeu, decât de Nadia Boulanger - "istorie ȋn viață". Au urmat după aceea cursurile de la Darmstadt, impresionat de dizertațiile lui Ligetti, Xenakis, Berio, Boulez şi Maderna. De această perioadă am putea lega aleatorismul din Simfonia Semne sau apelarea la banda magnetică din Crisalide (1995). Ne oprim ȋnsă la Cântece nomade compuse ȋn 1985, după poeziile lui Cezar Baltag din volumul Madona din dud. "Evocând Ethosul tăinuit ȋn poetica şi muzica țiganilor nomazi ȋn drumul lor din India către noi, Maestrul ȋnviorează aici magia arhetipurilor străvechi, a indubitabilei voințe de a trăi ȋn lupta aparent jucăuşă cu moartea" (Stefan Angi).

Cornel Țăranu nu a rămas ȋn Vest, după cum bine se ştie, dar a adus Occidentul la noi, ȋnfiintând Ansamblul Ars Nova, la Academia de Muzică din Cluj - Napoca, primul lor concert având loc ȋn 1968, chiar de ziua lui de naştere (20 iunie). Mii de pagini contemporane din literatura română şi cea universală au putut fi ascultate datorită acestei formații de elită.

Când vorbim despre creația lui Cornel Țăranu nu putem ocoli marii interpreți care i-au stimulat imaginația, precum Ion Goilă, Pierre Yves Artaud, Marcel Spinei. O relație aparte o are cu saxofonistul Daniel Kientzy, pentru care a compus concertele Miroirs, Semper idem, multe lucrări camerale, ca şi Diferecias pentru saxofon bariton şi orchestră, ultima piesă din excursul lapidar al emisiunii aniversare. Dacă aici apar scurte colaje din creația lui Antonio de Cabezon şi implicit comparații ȋntre două lumi muzicale, ȋn Bachiana, ascultată ȋn ultima ediție a Festivalului "George Enescu", dialogul se ȋntemeiază pe o fugă de J.S.Bach. Să fie oare o formă proprie de reacție asupra a ceea ce numim "post-modernism"?

Dacă pe parcursul emisiunii m-am ferit de catalogări stilistice, ȋn final trebuie să spun răspicat, că decenii la rând Cornel Țăranu a fost la Academia de Muzică "Gheorghe Dima" profesorul multor compozitori, precum Liviu Glodeanu, Mihai Moldovan, Dan Voiculescu, Hans Peter Türk, Gabriel Irany. Şi, nu ȋn ultimul rând, lui i se datorează reconstituirea unor valoroase manuscrise enesciene, ȋncepând de la Simfonia a V-a, la Capriciul român pentru vioară şi orchestră şi, cea mai recentă, Strigoii. De ani buni, Cornel Țăranu este membru titular al Academiei Române.