Amplificări

Ultimul concert constituie, de fapt, o ilustrare a resurselor expresive a trei școli naționale, integrate organic, plenar și definitiv în spațiul generos al muzicii universale. Cu mijloace de expresie și sensibilități diferite, cu sonorități particularizante, cu mijloace de tratare diverse și influențate covârșitor de teritoriul cultural specific, cele trei lucrări conviețuiesc ideal în cadrul unui concert ce duce la apogeul conceptual asumat al amplificării sonore.

"Din Finlanda cu dragoste"

Jean Sibelius - Concertul op.47 pentru vioară și orchestră

Frig, întuneric, liniște. Chiar înainte de răsărit, stai singur, la malul mării nordice reci. Nu adie nici o boare de vânt. Totul pare încremenit sub tavanul clar al stelelor mute. Abia îndrăznești să respiri. Într-o clipă veșnică, întinderea mării, a țărmului și a stelelor te înconjoară din toate părțile, în îmbrățișarea goală, glaciară. Și dacă o lacrimă stingheră izvorăște înfrigurată din colțul ochiului, în câteva clipe se transformă treptat într-o mică stea de gheață poposită pe obrazul tău rece.

Acesta e peisajul Concertului de vioară al lui Sibelius , un tărâm vulnerabil și inexplicabil de frumos, chiar acolo, de-a lungul unui țărm întunecos și tainic. Lucrarea ilustrează faptul că întunericul și frumusețea nu numai că pot coexista, dar, mai mult, se intensifică reciproc...

Concertul începe cu una dintre cele mai captivante deschideri din repertoriu: deasupra corzilor distante , divizate, solistul rotește o melodie bântuitoare, reluată fantomatic de un clarinet singuratic. În câteva secunde transformă relieful concertului în țărmurile friguroase și izolate din Finlanda.

În cea de-a doua mișcare, adagio di molto, o melodie superbă se ridică atât de intim în mijlocul orchestrei, încât întreaga ființă a ascultătorului pare că se rupe sub frumusețea covârșitoare ce nu mai poate fi stăvilită. O senzație aproape dureroasă, o adevărată implozie afectivă.

În ultima mișcare, "poloneza pentru urșii polari" Sibelius a remarcat: "Trebuie să se interpreteze cu o măiestrie absolută". Cei care caută un final palpitant, plin de tehnicitate viguroasă a instrumentului solist nu vor fi dezamăgiți; mișcarea se situează printre cele mai provocatoare și mai interesante din întreaga literatură violonistică.

Către Lumea Nouă

Antonin Dvorak - Concertul op. 104 în si minor pentru violoncel și orchestră

Aceasta este una dintre cele mai intime lucrări ale lui Dvorak - scrisă în perioada americană - o partitură de contemplație profundă, dar și o expresie monumentală de proporții grandioase.

Tonul principal al lucrării este unul de melancolie, dar fără nici un sentiment de renunțare, deznădejde sau lipsă de speranță. Diferă de concertele anterioare, pentru pian sau pentru vioară ale lui Dvorak, dată fiind prezența mai mare a orchestrei, care este un partener egal cu instrumentul solo pe parcursul întregii opere; unii susțin chiar că lucrarea este, de fapt, a zecea sa simfonie.

În partea solo, Dvorak a făcut o utilizare ideală a tuturor sunetelor pe care violoncelul este capabil a le emite și, mai presus de toate, a folosit abilitatea sa de a transmite în mod elocvent melodii largi și cantabile. Curentul melodic aproape continuu, expresivitatea melodică, ritmurile viguroase, numeroasele inovații ale instrumentelor de alamă și structura generală a lucrării sunt unele dintre cele mai convingătoare mărturii ale invenției muzicale excepționale a compozitorului.

"Dvorak a scris o lucrare magnifică care a pus capăt stagnării literaturii violoncelului. [...] Invenția sa melodică cu nuanțe unice, magice, sud-slavă, este bine fundamentată în tratamentul contrapunctal consistent și în orchestrarea măiestrită. În structura largă, dar clară precum a cristalului, concertul introduce o serie de idei surprinzător de eficiente - cum era de așteptat, de altfel, de la Dvorak. Ca întotdeauna, în acest concert, violoncelul este cel mai frumos și cel mai natural în registrul său energetic de bas, în special în Andante. Piesa include, de asemenea, pasajele inevitabile, unde ne este oferită șansa de a admira abilitățile tehnice ale virtuosului", scria reputatul critic Eduard Hanslick în Neue Freie Presse după prima audiție vieneză din 9 martie 1897.

Și asta, adăugăm noi, în ciuda faptului că Dvorak a eliminat cadențele solistice de virtuozitate, pentru a nu altera structura lucrării concepută ca o simfonie cu instrument solo.

Acesta este sufletul meu

Este titlul unui cântec al lui Dvorak, ce face parte din ciclul dedicat în tinerețe soției sale și a cărui temă, asemenea unei mărturisiri pasionate, se regăsește în secțiunea mediană - Adagio ma non troppo - a concertului.

De altfel, Dvorak însuși era conștient de calitățile extraordinare ale lucrării, fapt menționat în mod diferit în corespondența rămasă.

De pildă, la 11 martie 1895, el îi scria lui Josef Bohuslav Foerster: "Mi-am terminat noul concert pentru violoncel și vă spun cu certitudine că acest concert depășește cu mult concertele mele, atât de vioară, cât și de pian. Nu fiți surprins că vă scriu acest lucru; autolauda nu este, în general, de încredere, dar trebuie să vă spun că această lucrare îmi aduce bucurie pură și cred că nu mă înșel ".

Un an mai târziu, concertul a răsunat în primă audiție la Londra, sub bagheta compozitorului, solist fiind Leo Stern.

Unora le place jazz-ul

George Gershwin - Rhapsody in Blue

"Concertul de jazz", așa cum a fost anunțat în Herald Tribune, a avut de la început calități distinctive ale americanismului, prin folosirea celor cinci teme principale bazate pe stilul blues.

Gershwin a decis să o numească mai degrabă rapsodie decât concert. Deși folosește un pian solo care alternează cu un ansamblu, aidoma structurii concertistice, Rhapsody in Blue are trăsăturile unei rapsodii cu o singură mișcare, într-o construcție liberă.

"Rapsodia în albastru" a lui George Gershwin a fost un succes imens după premiera sa în 1924. Cu doar trei săptămâni înainte de prima interpretare, anunțată la Sala Aeolian cu orchestra lui Paul Whiteman, Gershwin a trebuit să găsească o inspirație rapidă.

În timpul perioadei de compoziție a lucrării, Gershwin a găsit inspirația din două surse diferite. Prima revelație a avut loc în timpul unei călătorii cu trenul spre Boston. Ritmul și sunetul trenului, pe măsură ce se mișca rapid de-a lungul liniilor, inspiră mai multe teme de la începutul piesei sale. El a spus mai târziu: "Am auzit sunetul roților de tren ca un fel de caleidoscop muzical al Americii - al vastului nostru creuzet, al neamului nostru incomparabil național, al blues-ului nostru, al nebuniei noastre metropolitane".

Cel de-al doilea moment de inspirație al compozitorului a venit la petrecerea unui prieten, în timp ce el se juca la pian. Deși nu se gândea la Rapsodia lui în acel moment, Gershwin susține că subconștient a compus punctul culminant al lucrării. El nu și-a dat seama la început cât de perfect a improvizat la pian, până când fratele său, Ira - cel mai apropiat confident și partener în muzică, ce a contribuit, de asemenea, la titlul Rhapsody in Blue - nu a insistat să-l încorporeze în compoziția sa.

Cât privește celebrul solo de clarinet de deschidere al lucrării, el a fost inspirat de clarinetistul Ross Gorman, care a cântat în orchestra lui Whiteman. Gershwin a fost întotdeauna impresionat de capacitatea lui Gorman de a construi un glissando de două octave pe instrumentul său și a folosit talentul și sugestia involuntară a clarinetistului pentru a-și începe noua lucrare.

În ciuda faptului că este construită din mici tablouri cu expresie diferită, lucrarea are unitate, coerență și expresivitate, antren specific și, mai presus de orice, identitate.

Duminica, 9 Septembrie ora 20.00

Gala Concert

Gabriel Bebeselea - Dirijor

Andrey Baranov - Vioara

Margarita Balanas - Violoncel

Daniel Ciobanu - Pian

Orchestra Filarmonicii din Iasi

Jean Sibelius - Concertul op. 47 în re minor pentru vioară și orchestră

Antonin Dvorak - Concertul op. 104 în re minor pentru violoncel și orchestră

George Gershwin - "Rhapsody in Blue" pentru pian și orchestră