Miercuri, 22 octombrie 2014, de la ora 19, Ateneul Român găzduieşte un concert dedicat creaţiei şi memoriei compozitorului Dumitru Capoianu.

Recital cameral
Miercuri, 22 Octombrie 2014, ora 19:00, Sala Mare

In memoriam Dumitru Capoianu 85
BIANCA MANOLEANU - soprană
FLORIN DIACONESCU - tenor
ION BOGDAN ŞTEFĂNESCU - flaut
CORNELIA PETROIU - violă
ANCA VARTOLOMEI - violoncel
EUGEN BOGDAN POPA - violoncel
REMUS MANOLEANU - pian
MIHAI COJOCARU - chitară
ANAMARIA BIACIU-POPA - pian
REMUS MANOLEANU - pian
ROMAN MANOLEANU - pian
Comentariu: PETRE CODREANU

Program: Patru lieduri, Katzenlieder pentru pian, Sonata pentru violoncel solo, Trixy, Toccata pentru chitară, Sonata pentru flaut şi chitară, Trio Arcuri pentru violă, violoncel şi pian

Biletele se pot cumpăra de la casa de bilete a Ateneului Român.
Program: Marţi - Vineri 12:00 - 19:00
Telefon: 021.315.68.75
Pentru rezervări accesaţi site-ul www.fge.org.ro

Compozitor popular şi polivalent, spirit mucalit şi mereu activ, vremelnic ocupant de funcţii administrative şi electronist amator, Dumitru Capoianu reprezintă o personalitate a muzicii româneşti pe cât de atrăgătoare, pe atât de dificil de încadrat. S-a născut la Bucureşti, la 19 octombrie 1929; a studiat la Conservatorul regal, la clasa de compoziţie a lui Mihail Andricu, urmând apoi o carieră multiformă: violonist în Orchestra Teatrului Naţional (în prima tinereţe), maestru de sunet şi regizor muzical la Radiodifuziune (în două cicluri, la distanţă de peste 50 de ani!), director al Filarmonicii "George Enescu" (1969-1973), dar, înainte de toate, virtuoz al potrivirii sunetelor. Calificată de cercetarea muzicologică drept "modernă moderată" (Valentina Sandu-Dediu) şi aşezată în spectrul echilibrat al creaţiei colegilor săi de generaţie Wilhelm Georg Berger, Pascal Bentoiu şi Theodor Grigoriu, muzica lui Capoianu manifestă la tot pasul caracterul estetic neliniştit al autorului. Întâlnim muzică simfonică neoclasică, alteori dodecafonică sau condimentată cu armonii şi ritmuri de jazz (poemele simfonice Chemări 77 şi Pasărea Phoenix, Variaţiunile cinematografice, Concertele pentru vioară, violoncel şi chitară), muzică vocal-simfonică şi camerală care trădează ironia şi înclinaţia ludică naturale din spatele condeiului (cantata Ca să faci portretul unei păsări, trioul Cinci moduri de întrebuinţare a unui arcuş, Valses ignobles et pas sentimentales pentru mezzosoprană şi orchestră de coarde) sau frământările existenţiale (Oratoriul Flăcări de sânge, lucrările corale Rugăciune şi E veşnică pe lume doar schimbarea). Ceea ce i-a izbutit întotdeauna lui Dumitru Capoianu a fost să rămână el însuşi, fiind de fiecare dată altfel - acelaşi în amprenta personală inconfundabilă a stilului (se poate spune fără teama de a greşi că muzica sa este printre cele mai uşor recognoscibile din creaţia românească) şi mereu diferit în varietatea formelor şi a genurilor asupra cărora s-a aplecat mereu proaspăt, iscoditor, neaşteptat.

Maestrul comemorat în această săptămână, la împlinirea a 85 de ani de la naşterea sa, şi-a potolit plăcerile muzicale caleidoscopice şi în stăpânirea strălucită a meşteşugului orchestraţiei, dobândit în anii studenţiei sub îndrumarea lui Theodor Rogalski. Pe lângă sutele de aranjamente din muzica uşoară şi clasică (Stille Nacht, Ave Maria de Schubert, Aria din Suita în re major de J. S. Bach, Fantezia de D. Popper), talentul ieşit din comun în arta combinărilor timbrale se vădeşte şi în creaţia proprie, îndeosebi în muzica de film (peste 80 de pelicule îi poartă semnătura). Memorabilă rămâne coloana sonoră la seria Omuleţului lui Ion Popescu Gopo, începută triumfal, prin câştigarea Palme D'or la Cannes, în 1957, şi care, pornind de la doar trei sunete (do-si-si bemol), ilustrează formidabil complexitatea trăirilor personajului schiţat atât de simplu de marele realizator de film.

Traseul creaţiei lui Dumitru Capoianu a fost însoţit constant de distincţii care au confirmat şi consolidat valoarea şi importanţa poziţiei sale în peisajul muzical românesc: de două ori Premiul Meritul Cultural, Premiul Academiei Române, şi de nu mai puţin de şapte ori Premiul Uniunii Compozitorilor, ultima oară pentru întreaga carieră, în anul 2000.