Cel mai așteptat moment al ediției cu nr.20 a Festivalului Internațional de Film Transilvania, după cum l-a caracterizat regizorul Tudor Giurgiu, Președintele-fondator al evenimentului, nu a fost proiecția unui film, ci un regal coregrafic ce l-a avut în prim plan pe unul dintre cei mai în vogă balerini ai momentului. Spectacolul susținut de artistul de origine ucraineană Serghei Polunin a fost precedat de o uvertură muzicală tip crossover, ce i-a revenit violoncelistului Andrei Cavassi, secondat de un trio de muzicieni. Show-ul a fost completat de proiecții de lumini pe fațada Castelului Banffy din Bonțida, ce au creat o atmosferă cu totul specială, în așteptarea starului Serghei Polunin. Care a apărut mai întâi ca protagonist al proiecției filmului Bolero, pe muzica lui Maurice Ravel, o producție apărută în luna mai a anului acesta cu prilejul Zilei Mondiale a Sclerozei Multiple. Concepția coregrafică a performance-ului – ce dă o expresie coregrafică dificultăților cu care se confruntă persoanele afectate de această maladie în viața de zi cu zi – îi aparține lui Ross Freddie Ray McCaw, balerin britanic stabilit în România din perioada în care la conducerea compartimentului de balet al Operei Naționale București se afla Johan Kobborg. Acesta din urmă este, de altfel, și cel care i l-a prezentat lui Polunin și a făcut ca, la cei 26 de ani ai săi, Ross Freddie Ray McCaw să devină unul dintre coregrafii săi, alături de care va avea în curând un alt proiect, inspirat de Divina Comedie a lui Dante. Revenind la performance-ul proiectat aseară și care poate fi urmărit de doritori pe youtube, expresia coregrafică dată de Polunin Boleroului lui Ravel permite – în afara scopului pentru care a fost creată – și alte interpretări, la fel de valabile, pornind chiar de la poemul “Dacă” al câștigătorului premiului Nobel pentru literatură, Rudyard Kipling, plasat la începutul acestei povești bogate în sugestii.

Iar dacă cel mai așteptat moment al TIFF 2021 putem spune că a fost spectacolul lui Serghei Polunin, în ceea ce privește seara de 29 iulie, momentul principal a fost cel al apariției efective pe scenă a balerinului, în spectacolul intitulat Sacré, o repunere în pagină a muzicii lui Igor Stravinski din Ritualul primăverii și totodată a coregrafiei inițiale a lui Vaclav Nijinski, cel care a interpretat în premieră această capodoperă a secolului 20 pentru Baletele ruse, acum mai bine de un secol, într-un mod personal cu referiri atât la elemente de dans din versiunea lui Nijinski, cât și din biografia zbuciumată a artistului. Coregrafia a fost semnată de japoneza Yuka Oishi, care a dorit să pună în lumina latura umană a lui Nikinsky, și nu pierderea lucidității artistului, în ultima parte a vieții. Într-o etalare de nuanțe expresive, Oishi a avut ca instrumente lumina și umbra, gestul frust și emoția pe care le găsim fiecare în interiorul nostru, iar Polunin le-a exteriorizat într-un spectacol captivant, lăsându-se purtat de intuiție și transmițând pe lângă lanțul conceptual al unor episoade din viața lui Nijinski - precum căutările permanente ale artistului, șederea în Elveția, teroarea războiului ale cărui ecouri treceau granița neutralității în care își găsise refugiului, demonii interiori – așadar, pe lângă toate acestea și poate mai presus de ele - stări, emoții și zbuciumul omului contemporan, un purgatoriu trăit aici, pe pământ, iar scutul folosit în apărarea proprie – de Nijinski, la fel ca și de cel etichetat ca fiind rebelul baletului contemporan, Sergei Polunin – este arta, dusă la cele mai rafinate cote posibile.

Iar curajul lui Polunin – așa cum l-am văzut pe scena TIFF ieri seară – nu l-aș considera ca fiind cel ce i-a adus faima de băiat rău, de rebel al unor cauze ce îl aduc în discordanță cu trendul general, ci acela de a regândi opusuri emblematice ale lumii coregrafice, cum sunt Bolero-ul de Ravel și Ritualul primăverii de Stravinski, pentru care avem deja versiuni de legendă – Nijinski, Nureyev, Plisetskaya, Donn, Pina Bausch, sub forma unor performance-uri solo. Rezultatul este unul de excepție, care se alătură seriei de interpretări perfect valabile și personale de care am amintit.

Această primă evoluție a lui Seghei Polunin în România nu a fost lipsită de peripeții, în sensul în care – așa cum a declarat balerinul la sesiunea Q & A de la final, “provocat” de Tudor Giurgiu – a pierdut avionul care trebuia să îl aducă la Cluj, nu din vina sa, apoi aeronava cu care a venit nu a putut ateriza din cauza furtunii puternice; sunt motivele pentru care Polunin nu a putut asista, așa cum fusese programat, la proiecția documentarului despre viața și cariera sa, intitulat Dancer, dar care – așa cum este consemnat în ziarul Festivalului – ocupă locul 1 în preferințele publicului de la TIFF.

Și pentru că am pomenit de sesiunea de întrebări și răspunsuri – întrebări formulate atât de Președintele Festivalului, Tudor Giurgiu, cât și de public – pot spune că prezența vulcanică din spectacol a lui Polunin, a lăsat locul unei personalități naturale, echilibrate, care a răspuns cu modestie și umor tuturor curiozităților și a vorbit despre mesajul spectacolelor sale, despre muzica pe care o folosește și despre care am aflat că este exclusiv rezultatul alegerii coregrafilor săi, despre Giselle – baletul pe care îl preferă, dar care îi pune și cele mai multe probleme, despre colaborarea sa pentru Arenele din Verona cu balerina Alina Cojocaru, pe care o consideră cea mai bună Julietă a tuturor timpurilor (referindu-se la spectacolul Romeo și Julieta de Prokofiev), dar și despre recentul rol de tată pe care îl trăiește și căruia a avut vremea necesară să i se dedice în perioada pandemiei.

Finalul serii a stat sub semnul unei surprize – promise încă de la început – dar devoalată după sesiunea de Q & A. Sergei Polunin a reluat pentru publicul de la Castelul Banffy coregrafia concepută pentru piesa artistului irlandez Hozier Take me to the Church, în regia lui David LaChapelle, clip ce numără peste 29 mil de vizualizări pe youtube și care se află în topul preferințelor admiratorilor lui Polunin, o întâlnire extrem de inspirată între muzică și balet, care a apărut “pentru că așa trebuia să fie”, după cum a explicat artistul ucrainean. Condimentând coregrafia inițială cu piruete și sărituri executate la superlativ, spre deliciul spectatorilor, Serghei Polunin a încheiat seara în aplauzele publicului care – a marcat tot prin aplauze – dorința de a-l revedea în România, în spectacolul Romeo și Julieta, alături de marea noastră balerina, Alina Cojocaru.

Prezența lui Serghei Polunin pe scena amplasată în fața Castelului Banffy din Bonțida a fost un bun motiv pentru turismul cultural, fiind urmărită de un public extrem de numeros, în care am descoperit figuri cunoscute ale lumii artistice, precum pianista Ana Silvestru sau actorul Mihai Călin, un public alcătuit nu numai de spectatori veniți din diferite județe ale României, ci și din alte țări, precum Bulgaria, Marea Britanie sau Germania.