Aproape nimic festiv și, în mod sigur, zero festivism - în atmosfera din preajma Centrului Bozar din Bruxelles ieri, pe 1 Decembrie 2019. Excepție făceau bannerele Europalia - festival al artelor, dedicat în 2019 României, cu Muza adormită a lui Brâncuși radiind soarele ei (imagine frecventă, de altfel, pe străzile din centrul capitalei Uniunii Europene). Aceeași Muză adormită te întâmpina și în holul de la Bozar unde, din când în când, rula pe monitoare și anunțul concertului simfonic la care am asistat - fără vreo mențiune legată de Ziua Națională a României. Publicul și-a făcut conștiincios apariția cu aproape 30 de minute înainte de ora 15.00 - un public evident cultivat, avizat, cu nu foarte mulți tineri, e adevărat, care a ocupat în proporție de cam 80% cele 2100 de locuri ale sălii. Intuiam că e vorba de melomani care au înfruntat aerul rece de dragul muzicii bune și nu de cel al unui eveniment dedicat României - și, din reacțiile publicului, am constatat că nu m-am înșelat. Publicul era, evident, cel al Orchestrei Naționale a Belgiei.

Festivismul nu mai e demult în tendințe, iar adevărata sărbătoare o oferă valorile pe care le alegi să te reprezinte - așa s-ar putea rezuma, de această dată, strategia Institutului Cultural Român, organizatorul Europalia.

Cum au fost primiți violoncelistul Andrei Ioniță și dirijorul Cristian Măcelaru? Cu foarte multă căldură și fără prejudecăți legate de povestea sau palmaresul celor care urcau pe scenă. Vorbim despre doi dintre cei mai bine cotați interpreți de muzică clasică ai momentului, fără ca ei să reprezinte, în fond, sistemul de educație muzicală profesională din țara noastră: așa cum se știe, Cristian Măcelaru s-a format ca dirijor și compozitor în Statele Unite ale Americii, unde şi-a câştigat renumele de şef de orchestră la Philladelphia și Chicago; iar Andrei Ioniță nu a urmat un liceu de muzică și și-a făcut studiile universitare în Germania devenind, în 2015, primul român care a câștigat Premiul I la Concursul Ceaikovski de la Moscova.

Programul s-a deschis cu cea mai luminoasă pagină a sa - Rapsodia Română nr. 1 de George Enescu, atent și fidel redată ca macrostructură de Orchestra Națională a Belgiei, dar și cu acel deficit de percepție a stilului pe care, din păcate, nu-l pot asuma ansamblurile fără un adevărat instinct pentru rubato și cu o disciplină pe măsură - condiții care pot fi îndeplinite foarte rar, să recunoaștem. A urmat Andrei Ioniță, îmbrăcat într-o frumoasă cămașă tradițională românească, în alb-roșu, dar și în nuanțele de clar-obscur ale Concertului op. 85 în si minor de Edvard Elgar; un Elgar pe care nu aveai de ce să nu-l apreciezi în redarea acestui violoncelist fără fisură tehnică, respirând arhitectura și spiritul muzicii. Andrei Ioniță a oferit o experiență aproape camerală, conturând un trio în relația cu dirijorul și orchestra - fapt evident în comunicarea directă, vizuală, pe care a avut-o atât cu Cristian Măcelaru, cât și cu concertmaestrul orchestrei.

În a doua parte - exercițiul strălucit de orchestrație și de limbaj neoclasic pe care Serghei Prokofiev l-a propus în Simfonia sa cu numărul 5, adevărat tur de forță în privința virtuozității și coordonării și o probă de maturitate pentru orice dirijor, inclusiv pentru Cristian Măcelaru; care a reconfirmat reputaţia generală de care se bucură - și care se rezumă în termeni de profesionalism, adecvare, eficiență și carismă. Deși nu era obligată de nicio cutumă, Orchestra Națională a Belgiei l-a aclamat la final cu tradiționalele aplauze de arcuș în pupitre.

În contul bisurilor, singurul oferit a fost cel al lui Andrei Ioniță - Imnul Național al României, într-o lectură în egală măsură emoționantă și virtuoză. Abia atunci cei prezenți au aflat cărui eveniment îi era dedicat concertul, fapt evident din reacțiile de surpriză plăcută ale publicului de la Bozar.