Impresii de spectator

Motto: "Ceea ce doresc să creez, nu sunt opere de dans, ci o artă a interpretării, adică a compoziţiei, care va fi considerată în final reprezentativă pentru cultura teatrală a acestei ţări [Japonia, n.n.] în secolul XXI."

Jo Kanamori

Orice contact cu arta japoneză se petrece sub semnul uimirii, al încântării şi al regretului că, oricât de mult ai încerca să te apropii de stampă, cântec, teatru sau poveste, persistă obsedant senzaţia că nu le poţi înţelege, în întregul profund al semnificaţiilor lor. Se poate vorbi uşor despre frumuseţea, fragilitatea şi misterul ce ascund o forţă uriaşă, dar cuvintele rostite de un european de rând ating întotdeauna doar suprafaţa capodoperei. Nu numai limba dar şi istoria, tradiţia, mentalitatea… ridică în faţa accesului la înţelegere, ziduri de netrecut. Tot ce ne mai rămâne este bucuria greu de explicat - poate doar intuiţia să ajute - întâlnirii cu o formă de artă complexă, perfectă dar…inaccesibilă. Prezenţa la Bucureşti a artistului Jo Kanamori şi a trupei sale de balet numită NOISM încearcă în mod declarat să ridice, cel puţin un colţ al vălului şi să aducă mai aproape de înţelegerea europeană, arta Țării Soarelui răsare în general, şi baletul şi teatrul tradiţionale, în special. Și asta o poate face doar un artist format în cele două spaţii culturale atât de diferite, cum sunt o ţară, Japonia şi un continent, Europa. Trebuie să mulţumim recunoscători de pe acum celebrelor şi aşteptatelor Întâlniri JTI , ajunse astăzi la cea de a 18-ea ediţie, dar şi instituţiei Japan Foundation, Ambasadei Japoniei, Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu şi Fundaţiei Art Production.

Jo Kanamori, director artistic al "Noism", a studiat cu Maurice Bejart la Școala-atelier Rudra Bejart din Lausanne. A dansat în spectacoleleTeatrului de Dans Olandez, ale Baletului Naţional al Operei din Lyon şi ale Baletului Göteborg din Suedia. Artistul a revenit în Japonia în anul 2002. Primul său proiect, No-mad-ic project - 7 fragments in memory, a fost onorat cu cel de-al treilea Aoiu Asahi Performing Arts Awards în 2003. Atenţia sa s-a îndreptat către o simbioză între est şi vest şi Kanamori a creat, printre multe alte partituri, foarte interesante versiuni coregrafice pentru Povestirile lui Hoffmann (2010), Castelul lui Barbă Albastră şi Mandarinul miraculos (2011), Carmen (2014) şi La Bayadère ( 2016). Originalitatea concepţiei regizorului şi coregrafului constă în japonizarea poveştilor arhicunoscute europenilor şi introducerea, în partiturile unor compozitori consacraţi şi dragi tuturor pe bătrânul continent, ale unor momente de muzică japoneză, ca într-o permanentă alternanţă Yin şi Yang, menită să recreeze întregul într-o nouă unitate.

Trupa "Noism" a fost înfiinţată de Jo Kanamori în 2004 şi a ajuns să fie apreciată astăzi drept cea mai importantă companie japoneză de dans contemporan. "Noism înseamnă No ism, adică negăm orice sistem, orice "ism", fără însă a-l exclude, pentru a crea ceva complet nou", explică Jo Kanamori numele cu grijă ales, sub care evoluează dansatorii pe care, cu îndreptăţită mândrie, îi poate numi ai săi. Parte dintre ei îi rămân mereu alături - Sawako Iseki şi Satoshi Nakagawa au primit rolurile principale în toate cele patru producţii pe care le-am amintit. Cu ajutorul lor, artistul a reuşit să-şi compună un stil şi o amprentă unice, foarte uşor de recunoscut.Directorul artistic al Noism a explicat metoda specifică de antrenament a dansatorilor săi, "care ţine strict de antrenamentul clasic pentru balet, modificat într-o formă specifică a companiei noastre. În baletul clasic, mişcările se fac pe verticală şi se desfac către exterior. În cazul nostru, folosim atât ridicarea pe verticală, prelungirea în jos, cât şi reîntoarcerea în interior. Mişcările perpendiculare, drepte, le mutăm cu punctul gravitaţional pe lateral. Acestea sunt metode fundamentale ale Noism, plus metoda Kanamori care constă în împingerea din ce în ce mai jos a nivelului coapselor şi folosirea energiei care iese din atracţia între două forţe opuse. Această metodă duce cu gândul la doua forţe care se ating, vine şi din tipicul nostru geografic, suntem o ţară cu multe cutremure. Ceea ce se întâmplă în cazul unui cutremur, cu două forţe care se întrepătrund, se întâmplă şi în cazul nostru.....( ) ... Nu ştiu unde se termină teatrul şi unde începe dansul, vă rog să priviţi şi să înţelegeţi", a mai spus Jo Kanamori, adăugând că "în secolul 21 nu mai putem vorbi despre o graniţă stabilă între teatru, dans şi muzică, iar numele companiei, Noism, înseamnă chiar acest lucru - reevaluarea tuturor "ismelor" şi reinterpretarea lor. Ceea ce nu înseamnă că putem face orice, ci că trebuie să revalorificăm elemente din tradiţia noastră, a teatrului Noh, precum şi din tradiţia europeană. Cred că noi înşine avem de învăţat din ceea ce a mai rămas din istorie, să o aprofundăm şi să o reinterpretăm, ca să o putem transmite viitorului. Ca să poţi deveni liber, trebuie să înţelegi cu atât mai profund opera clasică".

Am aşteptat, cu nerăbdarea provocată de faima artiştilor şi de unicitatea demersului lor creator, întâlnirea cu trupa japoneză. Am asistat în seara zilei de 30 martie, ora 19.00, pe scena Sălii Mari a Teatrului Naţional din Bucureşti la spectacolu La Bayadère l- Țara Iluziilor. Muzica este bazată pe partitura originală, semnată de Ludwig Minkus, cu adăugirile lui Yasuhiro Kasamtasu, aflat la prima colaborare cu Noism. Spectacolul este interpretat de 20 de dansatori care fac parte din Noism1 - grupul de bază al companiei, din Noism2 - grupul dansatorilor stagiari, precum şi de actori invitaţi ai Shizuoka Performing Arts Center. La conferinţa de presă am primit câteva informaţii sumare : "Spectacolul pe care îl vom prezenta la Bucureşti e special. La Bayadère are foarte multe influenţe din teatrul tradiţional japonez Noh, un tip de teatru abstract şi simplu, care răspunde întrebărilor ce vin din lumea de dincolo. Scenariul ii aparţine lui Oriza Hirata, costumele sunt semnate de casa Issey Miyake, iar decorurile au fost realizate de cunoscutul arhitect Tsuyoshi Tane. Cu toţii sunt prietenii mei şi împărtăşim aceeaşi viziune şi pe toţi ne frământă aceleaşi întrebări esenţiale. Sper ca publicul din România să înţeleagă întrebările pe care ni le punem" (Jo Kanamori). Mărturisesc că am apreciat numai în superlative arta dansatorilor ce acoperă o paletă expresivă imensă, de baletul clasic la acrobaţie, frumuseţea costumelor realizate de designeri ai celebrei case de modă japoneze şi am recunoscut, cu distanţa obiectiv impusă, măiestria actorilor înarmaţi cu forţa declamatorie în stilul teatrului Noh. Pentru a înţelege mesajul am fost nevoită însă - şi am căutat cu plăcere şi interes - să consult şi alte surse care să mi-l explice. Am făcut asta şi pentru ca cititorul, care nu a avut posibilitatea să asiste la spectacol, să înţeleagă şi să aprecieze unul dintre cele mai frumoase şi generoase demersuri, ce apelează la sincretismul artelor şi multiculturalitatea, ce au ajuns să redefinească subtil existenţa şi succesul unei trupe recunoscută şi unanim apreciată.

Înainte de a vorbi despre nou, trebuie să concentrez în puţine cuvinte, subiectul baletului La Bayadère de Ludwig Minkus aşa cum a fost el conceput pentru premiera din 4 februarie 1877 - deci în urmă cu 140 de ani! - de compozitorul austriac şi legendarul maestru francez de balet, Marius Petipa, producţie pe care istoria genului o consemnează ca ultima reuşită absolută a ceea ce este cuprins generic, sub titulatura de capodoperă a baletului clasic european. Povestea originală se desfăşoară în India şi are puternice acorduri romantic, căci se referă la dragostea tragică dintre doi tineri aparţinând unor caste diferite : războinicul Solor şi dansatoarea în templu, Nikiya. Un rajah puternic îi cere lui Solor să se căsătorească cu fiica lui, Gamzatti. Deşi sincer îndrăgostit, tânărul se lasă convins, atras de bogăţia şi frumuseţea fetei. Nikiya trebuie să danseze la sărbătoarea de logodnă a celor doi iar noua mireasă, geloasă, profită de ocazie şi îi trimite un coş cu flori în care este ascuns un şarpe veninos. Muşcătura lui o omoară pe Nikiya spre disperarea lui Solor care, ros de remuşcări, îşi amorţeşte durerea în aburul de opiu. Sub influenţa drogului are halucinaţii în care o întâlneşte pe iubita lui în regatul umbrelor. Apoi, căsătoria lui Solor cu Gamzatti este tulburată de spiritul dansatoarei care apare, reproşează şi ameninţă. Înfuriaţi de cele petrecute, zeii distrug templul, care se prăbuşeşte peste toţi cei aflaţi între zidurile lui.

">În viziunea lui Jo Kanamori şi Oriza Hirata această poveste se transformă şi se completează spectaculos cu elemente de istorie contemporană, care păstrează tema universal valabilă a iubirii imposibile dar extind şi îmbogăţesc mult contextul, implicaţiile sociale şi conturul psihologic al personajelor. Și aici, apelez la informaţiile găsite în articolul Jo Kanamori and Oriza Hirata retell 'La Bayadere' with a dose of political awareness publicat în The Japan Times, secţia Cultură sub semnătura Nobuko Tanaka. Aflu de aici că, în noua La Bayadère, acţiunea se mută în Japonia anilor 30' - 40' din secolul trecut şi evocă atmosfera de război, cu toate ororile şi greşelile ei, pe care - artiştii sunt convinşi de asta - poporul nu trebuie să le uite, în pofida trecerii iertătoare a timpului. Oriza Hirata, cel pe care Kamadori l-a rugat să îi scrie libretul pentru un nou balet, este un important intelectual japonez contemporan, dramaturg şi regizor, cunoscut şi apreciat mai ales pentru ceea ce critica numeşte "dramă tăcută". Scriitorul abordează marile problemela ale istoriei şi ale societăţii japoneze, pentru a le supune dezbaterii, atât a conaţionalilor săi, cât şi spectatorilor din înreaga lume. Pentru a atinge scopul propus, piesele sale combină tradiţia teatrului japonez cu elemente de cultură ale altor popoare. De exemplu, la un an după dezastrul de la Fokushima (tsunami urmat de un mare cutremur de pământ, 11 martie 2011) ) Hirata scrie o piesă de 10 minute pe care, împreună cu 18 artişti americani şi japonezi, o prezintă ca un documentar numit Shinsai: Theaters For Japan, care se joacă la New York în Sala mare de la Cooper Union. Piesa se numeşte Sayonara II, şi spune povestea unui robot stricat pe jumătate care este rugat să citească poezii oamenilor morţi după dezastrul nuclear. Aceeaşi temă - catrastrofa de la Fokushima, dar altfel abordată de Oriza Hirata, îl va inspira pe compozitorul japonez Toshio Hosokawa, care scrie o operă ce este regizată tot de scriitor, Umi, Shizukana Umi ( Marea calmă) şi care în 2016, va avea premiera la Opera de stat din Hamburg, sub bagheta dirijorului japonezo-american Kent Nagano. La Bayadère îl va inspira pe Oriza Hirata care va păstra conflictul dar va transforma povestea dându-i puternice conotaţii politice contemporane: acum, înfruntarea/ confruntarea reflectă rivalitatea şi conflictele de interese dintre japonezi, coreeni, chinezi, mongoli şi ruşii albi în regiunea Asiei de nord-est ocupată de forţele japoneze din 1932 şi până în 1945. "În acea perioadă, noi, japonezii ne-am iluzionat singuri încercând să creăm o ţară de vis care să adune cinci grupuri etnice distincte, cu valori religioase, cultural şi politice diferite, iar la final, totul s-a prăbuşit în ruine exact aşa cum se prăbuşeşte templul din clasicul balet La Bayadère" mărturiseşte Hirata. În noul său libret pentru La Bayadère - Ţara Iluziilor dramaturgul alătură mişcării, textul vorbit. Într-o manieră foarte originală, coregraful i-a cerut scriitorului să gândească texte vorbite şi pentru fiecare dansator, texte pe care însă nu le-a folosit decât ca inspiraţie şi sugestie pentru coregrafia sa. Astfel, dansatorii "vorbesc" şi ei prin mişcare, gestul şi cuvântul dialoghează expresiv şi convingător. "Tăcerea dansatorilor este foarte importantă - spune Kamadori - i-am dorit personaje care, intenţionat, nu vorbesc căci doresc să se protejeze pe ei sau să protejeze poziţiile lor sociale sau...pur şi simplu pentru că sunt prea slabi să o facă. De aceea, când ei, dansatorii, reacţionează la replicile vorbite ale actorilor care, toţi trei se află în poziţii sociale superioare, mişcarea lor revelează esenţa oprimării la care au fost supuşi."

Noul balet La Bayadère - Ţara Iluziilor foloseşte cam 70% din partitura originală a lui Minkus. Restul a fost comandat compozitorului Yasuhiro Kasamatsu care a japonizat atmosfera folosind sonorităţi specifice, redate de instrumente asiatice tradiţionale. Iar distrugerea templului se transform într-o sugestie/ iluzie, căci povestea este purtată dincolo de concretul dărâmăturilor unei clădiri de cult şi doreşte să aducă în discuţie prăbuşirea interioară din sufletul unui popor, colapsul generat de o situaţie extremă, păstrat peste timp în contextul unui eveniment artistic ce ridică în faţa contemporanilor oglinda unui trecut-iluzie, care are încă multe de spus. Și asta, după ce mai mult de 70 de ani au trecut de la terminarea celui de al Doilea război mondial şi când cei aflaţi astăzi la putere par să fi uitat lecţia dură a istoriei şi se arată pregătiţi să facă aceleaşi greşeli.

Am glosat mult pe marginea implicaţiilor teoretice ale spectacolului pe care l-am urmărit. La acest nivel, cuvintele sunt de ajuns, dar ele se dovedesc cu totul neputincioase atunci când le cer să descrie şi să explice sonorităţi şi mişcări. Baletul La Bayadère - Țara Iluziilor trebuie văzut şi trăit intens, cu bucuria, curiozitatea şi surpriza celui care, deşi informat, a rămas totuşi inocent, căci orice contact cu arta japoneză se petrece sub semnul uimirii, al încântării şi al regretului că, oricât de mult ai încerca să te apropii de stampă, cântec, teatru sau poveste, persistă obsedant senzaţia că nu le poţi înţelege, în întregul profund al semnificaţiilor lor. Se poate vorbi uşor despre frumuseţea, fragilitatea şi misterul ce ascund o forţă uriaşă, dar cuvintele rostite de un european de rând ating întotdeauna doar suprafaţa capodoperei.

Întâlnirile JTI

30 martie 2017, ora 19.00

Sala Mare a Teatrului Naţional din Bucureşti.

Noism

La Bayadère - Ţara iluziilor

Regia: Jo Kanamori

Scenariul:Oriza Hirata

Coregrafia: Noism1

Muzica: Ludwig Minkus "La Bayadère", Yasuhiro Kasamatsu

Scenografia: Tsuyoshi Tane (DORELL.GHOTMEH.TANE / ARCHITECTS

Costumele: Yoshiyuki Miyamae (ISSEY MIYAKE)

Decorul: Masaki Kondo

Dansatori: Noism1 & Noism2

Actori: Akihito Okuno, Tsuyoshi Kijima, Miki Takii (SPAC - Shizuoka Performing Arts Center)