Arhivă : Cronici Înapoi
Un spectacol de zonă gri...
Cronica celei mai recente premiere de pe scena Operei Naționale București, Bal mascat de Giuseppe Verdi, se scrie ușor. Un spectacol de zonă gri, nici prea urât, pentru a putea fi desființat, nici prea frumos, pentru a putea fi elogiat. O regie (Grischa Asagaroff, Germania) discretă - ca să nu spun neinteresantă - pe care interpreții - soliști și cor deopotrivă - o spoliază de orice detaliu de expresie; o scenografie (Luigi Perego, Italia) banală, neinteresantă, în ciuda sforțărilor de a viza simboluri misterioase; costume, în majoritatea lor copleșitoare, banale dar... acceptabile; o distribuție cu câteva debuturi reușite și cu doi străini, în rolurile principale, care m-au dezamăgit; un moment de balet (Renato Zanella, coordonatorul artistic al baletului Operei Naționale București) decorativ - aici și costumele au ajutat mult; o orchestră nu în forma ei cea mai bună - un moment frumos, solo-ul de violoncel la marea arie Eri tu che macchiavi; un dirijor, Marcello Mottadelli, coordonatorul artistic muzical al Operei Naționale București, care scapă mereu din mână întregul muzical; în consecință, acesta a fost marcat de decalaje numeroase și neplăcute; stilistic un Verdi care nu este Verdi, cântat mai tot timpul agresiv și în forță, deși partitura conține câteva dintre cel mai frumoase pagini lirice semnate de marele compozitor.
Vocea tenorului Dario Di Vietri (Riccardo) este strălucitoare, puternică, timbrul plăcut și ambitusul acoperitor pentru mari roluri, pe care tenorul le are deja în repertoriu - Calaf, Don Jose, Radames, Cavaradossi, Turiddu...Cântărețul are în mod cert șansa unei cariere strălucite dacă! va găsi un profesor care să îi lucreze vocea - materie primă ideală - întru omogenizarea tuturor registrelor și diversificarea culorilor și intensităților, să-i îmbunătățească tehnica de respirație și, cel mai important lucru, să-l învețe puritate stilistică și expresivitate vocal-dramatică la care, sperăm, se vor adăuga și studii aprofundate de actorie. În acest Bal mascat, pe care îl comentez, Dario Di Vietri a fost, muzical, nesigur - de unde ochii agățați permanent de bagheta dirijorului - iar ca personaj, nul. Soprana slovacă Andrea Dankova (Amelia) a ales să se lupte din răsputeri cu unul dintre cele mai dificile roluri din întreg repertoriul liric. Și a pierdut. Deși a cântat... toate notele. Permanenta poziționare sub ton a marcat atât ariile cât mai ales scenele de ansamblu. Opțiunea pentru forte permanent anulează toate luminile și umbrele unui rol complex din toate punctele de vedere. Problemele de respirație nu au trecut neobservate. Eșec total și în ceea ce privește arta actorului, din cauza nesiguranței care a determinat-o ca, asemeni partenerului ei, să rămână obsedant cu privirile la dirijor, ignorând orice relație cu oricare alt personaj prezent în scenă. Urmând frumoasa tradiție ce a convins până acum că, de la școala clujeană, vin mereu voci frumoase, baritonul Lucian Petrean (Renato) a avut momente impresionante și cu siguranță va face din acest rol un argument decisiv pentru evoluția carierei sale. Renunțarea la dura împingere a vocii și un plus de rafinament în expresie și stil, vor veni, desigur, cu timpul pentru partitura în care tocmai a debutat. Despre Liliana Mattei Ciucă (Ulrica) pot spune doar că vocea ei este cu totul improprie rolului pe care Verdi l-a scris pentru o contraltă. Sunt sigură că o voi aplauda cu încântare în alte roluri, de exemplu, în Amneris, Olga sau Dalila. Despre Ramona Păun (Oscar) numai cuvinte de laudă: o voce mică dar calitativă, strălucitoare și sigură în acut, cu o tehnică impecabilă cu care a rezolvat pasajele dificile ale partiturii și, mai ales, o emisie curată care mi-a bucurat mult auzul. O prezență plăcută în fiecare moment în care s-a aflat în scenă. Bravo! Distribuția spectacolului s-a împlinit corect cu Filip Panait (Tom), Iustinian Zetea (Samuel), Radu Ion (Silvano), Ciprian Pahonea (Primul judecător) și Constantin Negru (Servitorul Ameliei). Și, desigur, apreciez evoluția corului (maestru de cor Daniel Jinga).
Cu ce am rămas după această premieră - aplaudată și ovaționată la final multe minute deși, pe parcurs, chiar și după marile arii, publicul a rămas, în general, rezervat - ?; cu speranța într-o frumoasă voce de tenor, care s-ar putea dezvolta spectaculos; cu bucuria întâlnirii cu Ramona Păun și cu Lucian Petrean; cu zâmbetul provocat de intrarea în scenă a unui superb câine de rasă care îl însoțește pe Riccardo și cu senzația că, la ONB s-a reluat practica aplaudacilor de meserie. Să nu uit să spun cu bucurie că, la spectacolele lirice din București, au început să vină foarte mulți tineri, unii care pun chiar pentru prima oară piciorul în Operă - o domnișoară drăguță și elegantă m-a întrebat discret dacă știu unde este toaleta doamnelor!. Se pare că teatralizarea (excesivă) a spectacolelor ca și dezbaterile înfocate pro și contra din jurul lor stârnesc interesul și atrag. E foarte bine dar ei, tinerii, publicul proaspăt de care scenele de operă și concert au atât de mare nevoie, merită totuși ceva mai mult decât acest mediocru Bal mascat.