Cronica celei mai recente premiere de pe scena Operei Naţionale Bucureşti, Bal mascat de Giuseppe Verdi, se scrie uşor. Un spectacol de zonă gri, nici prea urât, pentru a putea fi desfiinţat, nici prea frumos, pentru a putea fi elogiat. O regie (Grischa Asagaroff, Germania) discretă - ca să nu spun neinteresantă - pe care interpreţii - solişti şi cor deopotrivă - o spoliază de orice detaliu de expresie; o scenografie (Luigi Perego, Italia) banală, neinteresantă, în ciuda sforţărilor de a viza simboluri misterioase; costume, în majoritatea lor copleşitoare, banale dar... acceptabile; o distribuţie cu câteva debuturi reuşite şi cu doi străini, în rolurile principale, care m-au dezamăgit; un moment de balet (Renato Zanella, coordonatorul artistic al baletului Operei Naţionale Bucureşti) decorativ - aici şi costumele au ajutat mult; o orchestră nu în forma ei cea mai bună - un moment frumos, solo-ul de violoncel la marea arie Eri tu che macchiavi; un dirijor, Marcello Mottadelli, coordonatorul artistic muzical al Operei Naţionale Bucureşti, care scapă mereu din mână întregul muzical; în consecinţă, acesta a fost marcat de decalaje numeroase şi neplăcute; stilistic un Verdi care nu este Verdi, cântat mai tot timpul agresiv şi în forţă, deşi partitura conţine câteva dintre cel mai frumoase pagini lirice semnate de marele compozitor.

Vocea tenorului Dario Di Vietri (Riccardo) este strălucitoare, puternică, timbrul plăcut şi ambitusul acoperitor pentru mari roluri, pe care tenorul le are deja în repertoriu - Calaf, Don Jose, Radames, Cavaradossi, Turiddu...Cântăreţul are în mod cert şansa unei cariere strălucite dacă! va găsi un profesor care să îi lucreze vocea - materie primă ideală - întru omogenizarea tuturor registrelor şi diversificarea culorilor şi intensităţilor, să-i îmbunătăţească tehnica de respiraţie şi, cel mai important lucru, să-l înveţe puritate stilistică şi expresivitate vocal-dramatică la care, sperăm, se vor adăuga şi studii aprofundate de actorie. În acest Bal mascat, pe care îl comentez, Dario Di Vietri a fost, muzical, nesigur - de unde ochii agăţaţi permanent de bagheta dirijorului - iar ca personaj, nul. Soprana slovacă Andrea Dankova (Amelia) a ales să se lupte din răsputeri cu unul dintre cele mai dificile roluri din întreg repertoriul liric. Şi a pierdut. Deşi a cântat... toate notele. Permanenta poziţionare sub ton a marcat atât ariile cât mai ales scenele de ansamblu. Opţiunea pentru forte permanent anulează toate luminile şi umbrele unui rol complex din toate punctele de vedere. Problemele de respiraţie nu au trecut neobservate. Eşec total şi în ceea ce priveşte arta actorului, din cauza nesiguranţei care a determinat-o ca, asemeni partenerului ei, să rămână obsedant cu privirile la dirijor, ignorând orice relaţie cu oricare alt personaj prezent în scenă. Urmând frumoasa tradiţie ce a convins până acum că, de la şcoala clujeană, vin mereu voci frumoase, baritonul Lucian Petrean (Renato) a avut momente impresionante şi cu siguranţă va face din acest rol un argument decisiv pentru evoluţia carierei sale. Renunţarea la dura împingere a vocii şi un plus de rafinament în expresie şi stil, vor veni, desigur, cu timpul pentru partitura în care tocmai a debutat. Despre Liliana Mattei Ciucă (Ulrica) pot spune doar că vocea ei este cu totul improprie rolului pe care Verdi l-a scris pentru o contraltă. Sunt sigură că o voi aplauda cu încântare în alte roluri, de exemplu, în Amneris, Olga sau Dalila. Despre Ramona Păun (Oscar) numai cuvinte de laudă: o voce mică dar calitativă, strălucitoare şi sigură în acut, cu o tehnică impecabilă cu care a rezolvat pasajele dificile ale partiturii şi, mai ales, o emisie curată care mi-a bucurat mult auzul. O prezenţă plăcută în fiecare moment în care s-a aflat în scenă. Bravo! Distribuţia spectacolului s-a împlinit corect cu Filip Panait (Tom), Iustinian Zetea (Samuel), Radu Ion (Silvano), Ciprian Pahonea (Primul judecător) şi Constantin Negru (Servitorul Ameliei). Şi, desigur, apreciez evoluţia corului (maestru de cor Daniel Jinga).

Cu ce am rămas după această premieră - aplaudată şi ovaţionată la final multe minute deşi, pe parcurs, chiar şi după marile arii, publicul a rămas, în general, rezervat - ?; cu speranţa într-o frumoasă voce de tenor, care s-ar putea dezvolta spectaculos; cu bucuria întâlnirii cu Ramona Păun şi cu Lucian Petrean; cu zâmbetul provocat de intrarea în scenă a unui superb câine de rasă care îl însoţeşte pe Riccardo şi cu senzaţia că, la ONB s-a reluat practica aplaudacilor de meserie. Să nu uit să spun cu bucurie că, la spectacolele lirice din Bucureşti, au început să vină foarte mulţi tineri, unii care pun chiar pentru prima oară piciorul în Operă - o domnişoară drăguţă şi elegantă m-a întrebat discret dacă ştiu unde este toaleta doamnelor!. Se pare că teatralizarea (excesivă) a spectacolelor ca şi dezbaterile înfocate pro şi contra din jurul lor stârnesc interesul şi atrag. E foarte bine dar ei, tinerii, publicul proaspăt de care scenele de operă şi concert au atât de mare nevoie, merită totuşi ceva mai mult decât acest mediocru Bal mascat.