Revin pentru a patra oară la Festivalul Händel din Karlsruhe şi sper să reajung aici şi pestre doi ani (când cele două spectacole de operă vor fi amândouă noi) deşi voci prăpăstioase pun la îndoială existenţa ediţiei 2019, din serioase şi grave motive financiare. Ar fi mare păcat ca o tradiţie atât de frumoasă, cu reuşite unice în contextul internaţional al teatrului muzical baroc, să se piardă. Până când lucrurile se vor limpezi, pot să vă povestesc despre cele două minunate experienţe artistice pe care le-am trăit aici, la sfârşit de februarie. Ar fi trebuit să fie trei - aveam bilete şi pentru Arminio! - dar o regretabila confuzie de care mă fac singură vinovată, m-a privat de bucuria întâlnirii cu un spectacol pe care toţi comentatorii de specialitate, germani şi străini, l-au apreciat ca EXCEPŢIONAL. Păcat.

M-am bucurat însă de Semele şi de concertul divelor.

Să le iau, pe rând.

În spectacolul din seara zilei de 28 februarie am avut parte de distribuţia de premieră a operei Semele cu Jennifer France în rolul titular. Deosebit (pentru mine, mi se întâmplă pentru prima oară) a fost faptul că, din cauza unei severe indispoziţii vocale, s-a recurs la soluţia de compromis prin care, titularul rolului Athamas, Terry Wey s-a aflat pe scenă şi şi-a jucat personajul, în timp ce contra-tenorul Robin Blaze, adus în mare graba, a cântat partitura, plasat, împreună cu pupitrul său pentru note, într-un colţ în avanscenă. După şocul surprizei, m-am obişnuit şi totul a decurs perfect, ca la o sincronizare de film. Apreciez în superlative, felul în care cei doi muzicieni s-au armonizat, s-au completat şi s-au achitat de sarcinile dificile ce le-au revenit.

Semele este o partitură cu un statut aparte pe lista compoziţiilor lui Georg Friedrich Händel. Este oratoriu şi operă- sau operă şi oratoriu - în acelaşi timp. După ce, la Londra, compozitorul a fost preocupat mult timp de lucrări în stil italian şi oratorii biblice, deosebit de apreciate, începând cu anul 1743 interesul său se redirecţionează către subiecte inspirate de mitologia greacă. Aşa ajunge să scrie Semele (cu libretul în limba engleză şi prima audiţie concertantă la 10 februarie 1744 la teatrul Covent Garden din Londra), lucrarea care povesteşte despre nefericita muritoare care, îndrăgostită de Jupiter şi iubită de acesta, începe să îşi dorească nemurirea şi cade jertfă propriilor sale ambiţii nepermise, sacrificiu la care contribuie substanţial şi gelozia soţiei zeului zeilor, Junona. Salvat va fi totuşi copilul acestei legături vinovate, cel care va deveni veselul şi iubitul zeu Dyonisos. Povestea este plină de acţiune, desfăşurarea partiturii însă marchează momentele cheie cu numeroase, minunate dar şi extrem de dificile arii. În condiţii destul de vitrege, câţiva regizori de teatru muzical baroc s-au încumetat totuşi să pună în scenă Semele, fie în stil tradiţional, fie în manieră modernistă. Olandezul Floris Visser face parte din cea de a doua categorie iar revizitarea pe care o face capodoperei cu ochii şi mintea unui creator inspirat şi mai ales plin de umor din secolul 21, a dus la crearea unui spectacol primit cu ovaţii chiar şi de către cei mai purişti handelieni. Căci întotdeauna, un profesionist adevărat schimbă inteligent şi credibil povestea, îmbrăcând-o în haine noi, având însă cea mai mare grijă să nu atingă, să nu deranjeze în niciun fel, muzica. Este o condiţie obligatorie pe care Floris Visser a respectat-o cu sfinţenie chiar dacă, Semele a lui se desfăşoară acum în Biroul oval din Casa albă de la Washington iar personajele principale capătă, în sugestia clară ca lumina zilei, nume noi ca preşedintele Bill Clinton/ Jupiter, soţia lui Hillary Clinton/Junona şi micuţa practicantă Monica Lewinski/ Semele. Sigur, jocurile între putere şi iubire sunt caracteristice tuturor timpurilor. Şi, dacă Handel ar fi asistat la celebrul sex-scandal de la Casa albă, s-ar fi simţit şi el, probabil, inspirat. Construcţia regizorală este impecabilă şi plină de umor : Biroul oval se preschimbă, pe rând, în capelă de biserică, unde se oficiază căsătorii sau cuibuşor de nebunii în care zeul/preşedintele îşi ascunde noua iubită. Costumele sunt cele ale Americii timpului inclusiv uniforma de comando pe care Junona/Hillary Clinton o îmbracă şi o căptuşeşte cu arme de foc înainte de a pleca la atac (scenografia şi costumele Gideon Davey). Fiecare scenă este gândită în cele mai mici detalii. La fiecare apariţie a lui Jupiter/Bill Clinton spaţiul este împânzit de oameni de ordine şi escorte super vigilente; plecările şi sosirile lui se fac într-o limuzină autentică, adusă lin pe scena rotativă, păzită şi ea de oameni în costume negre, cu ochelari mari de camuflaj şi receptoare radio în mâini; răpirea Semelei se face printr-un atac de trupe special, care sparg plafonul capelei, coboară pe frânghii şi, spre stupoarea mirelui şi a tuturor invitaţilor, o ridică pe mireasa ameţită până la înălţimea unui helicopter cu lumini orbitoare şi zgomot asurzitor, care se pierde apoi, în depărtare. Şi desigur, exemplele ar putea continua. Nu degeaba, comentatoarea Catherine Jordy de la Forumopera.con Le magazine du monde lyrique şi-a intitulat sugestiv articolul publicat in 25 februarie 2017 Mission impossible a la Maison blanche ! În acest context însă, muzica se simte foarte bine, jocul rafinat la cântăreţilor subliniază arcuirile melodice, armoniile dulci din ariile celor doi îndrăgostiţi, accentele agresive din partitura Junonei/Hillary Clinton… Iar vocile, splendide, conduse cu inteligenţă şi măiestrie, impecabil stilistic, întregesc imaginea unui spectacol muzical superb. Substanţial este şi rolul ansamblului instrumental, celebru de pe acum, Deutschen Händel-Solisten sub bagheta maestrului Christopher Moulds, în cadrul căruia instrumente de epocă sunt mânuite cu talent, măiestrie şi mai ales ştiinţă şi dragoste, de muzicieni virtuozi.

Aceleaşi aprecieri pot fi rostite şi la adresa instrumentiştilor din ansamblul Armonia Atenea care, sub conducerea dirijorului grec afirmat ca fin cunoscător şi interpret al muzicii lui Georg Friedrich Händel, George Petrou, au acompaniat concertul numit cu fastul cuvenit Primadonnen! cu care s-a încheiat cea de a 40-ea ediţie - sperăm sincer că nu şi ultima!- a Festivalului Internaţional Händel de la Karlsruhe. Am ascultat două mari voci ale spectacolelor baroce programate invitate astăzi pe cele mai ambiţioase scene de teatru liric din lume, soprana franceză Sandrine Piaustand şi mezzosoprana americană, specializată în roluri în travesti, Vivica Genaux. Programul a cuprins arii şi duete din operele lui Händel interpretate de cele două absolute Barockdiven cu nerv, sentiment, expresie şi necesara acrobaţie vocală presupuse de partiturile maestrului german. Au fost două ore de încântare absolută care au făcut şi mai profund şi mai dureros regretul că nu am reuşit să văd şi Arminio!

Badisches Staatstheater Karlsruhe

Semele

Dramă muzicală de Georg Friedrich Händel HWV 59

Libretul de William Congreve inspirit din Metamorfozele lui Ovidiu.

Semele: Jennifer France
Jupiter/Apollo: Es Lyon
Ino: Dilara Baştar
Juno: Katharine Tier
Athamas: Terry Wey - joc/ Robin Blaze - voce
Cadmus: Edward Gauntt
Iris: Hannah Bradbury
Somnus: Yang Xu
Cupid: Ilkin Alpay