ACUM:
22.00
Grădina de... sunete (R)
Marea muzică, dincolo de cuvinte: într-o grădină paradisiacă.
Urmează: 0.00 Nocturn jazz Portrete ale celor mai importanți oameni din jazz.
Apoi: 0.55 Imnul de stat

Arhivă : Cronici Înapoi

Disperarea unui regizor de teatru muzical: VREAU SĂ EXIST!!!!

Publicat: luni, 14 Noiembrie 2016 , ora 9.05
Versiunea de Bărbierul din Sevilia cu care ONB și-a deschis stagiunea 2016-2017 poate fi interpretată ca un strigăt de disperare comun tuturor regizorilor netalentați dar ambițioși care se apropie de teatrul muzical. Opera - gen desuet, gen învechit, spectacol prăfuit, anacron și plictisitor… sunt aprecieri și declarații vehiculate cu decenii în urmă când, întru salvarea atât de iubitului și popularului - cândva - teatru liric, au fost chemați regizorii, mai ales regizorii de teatru, care să supra-teatralizeze spectacolul, să îl modernizeze cu ajutorul unor haine noi care să permită reinterpretări originale. Pentru artiștii talentați, inteligenți, inventivi, inspirați, cu adevărat novatori în creație și, mai ales, cu dragoste și respect față de partitura muzicală a MAEȘTRILOR, noul drum a dus către revigorarea reală a spectacolului, îmbogățirea lui cu noi sensuri și revitalizarea întregului și prin trecerea cântărețului de operă de la statutul de… statuie la cea de actor de teatru expresiv prin gest, flexibil și sprinten în mișcare, natural, frumos și expresiv, care adaugă muzicii o componentă vizuală cu adevărat valoroasă și împlinitoare, mulțumind în egală măsură și ochiul și urechea. Și pentru regizorii mai puțin dotați cu toate calitățile pe care le-am enumerat, oferta s-a dovedit a fi deosebit de atrăgătoare. Doar că produsul finit pe care îl oferă coboară ștacheta valorii la un nivel nepermis de jos - practică din păcate foarte la modă atât pe scena de spectacol cât și pe micul ecran - căci principala lor preocupare nu este CAPODOPERA pe care au fost chemați să o revigoreze ci …reacția unui public pe care trebuie să îl facă să râdă și să se amuze, cu orice preț. Regizorul italian solicitat de ONB pentru această premieră - semnează regia, scenografia, mișcarea scenică, lighting design - a reușit ceea ce orice artist, cu siguranță dorește: să obțină cronici care să nu vorbească, în principal, despre muzică/Rossini și cântăreți, ci despre el și aproape numai despre el. Căci el, Matteo Mazzoni a reușit să facă din minunatul Bărbier din Sevilia al genialului Gioachino Rossini o caricatură grotescă. Pe scenă stau alături, la grămadă și alandala, Charlie Chaplin, rățoiul Donald, Marilyn Monroe în variantă neagră, dansuri de desen animat de proastă calitate, rockeri și sticle de Coca Cola, platouri cu pui fript (cred!) și spaghetti, motociclete imense și verzi, mascați și dansatori de musical prost… Considerând că nu este destul de interesant ce se cântă regizorul împănează partitura până la îngrețoșare cu mișcare cu/și fără sens. Peste tot și peste toate, adaugă și un fundal video, în continuă și foarte obositoare mișcare, căruia din nou, personal, nu îi găsesc rostul decât în gestul hai să punem și asta să fie… Singurul moment reușit pe care l-am perceput în acest concept video semnat de profesioniștii italienii, Fabio Massimo Iaquonone și Luca Attilii, este ploaia care udă casa lui Bartolo și strada în partea a doua a spectacolului.

Mare parte din public râde și se amuză, sunt mai ales cei care iubesc teatrul și ignoră muzica. Ei vor vorbi sincer de un succes răsunător. Cei ce iubesc genul liric însă - și Bucureștiul are un trecut notabil în acest domeniu - pleacă triști privirile și încearcă discret să-și amintească de alți Bărbieri rossinieni care s-au jucat, în ani, pe această scenă, de către nume mari ale istoriei muzicii românești.

Și acum totuși, câte ceva și despre muzică, scuze maestre Mazzoni…

În premiera pe care o comentez, orchestra a fost condusă de dirijorul italian Marcello Mottadelli. Uvertura a sunat ștearsă, foarte departe de verva autentic rossiniană, dar acompaniamentul vocilor a fost corect și mai ales precis. Nu știu de ce am avut senzația că atât instrumentiștii, cât și cântăreții sunt timorați în prezența noului maestru al muzicii la ONB. M-au deranjat mult privirile tuturor cântăreților fixate parcă obsedat pe bagheta dirijorului (cred că regizorul trebuie să fi fost foarte nemulțumit). Nu iau serios în seamă micile derapaje muzicale, ele sunt inerente unei premiere. Mă întreb doar dacă, uneori tempo-urile luate de dirijor nu au creat dificultăți scenei.

Distribuția a fost alcătuită, în cea mai mare parte, din oaspeți italieni care - nu se întâmplă prima oară - nu mi-au creat momente de extaz. Vocal, corect dar șters tenorul Alessandro Luciano. Am în minte un Almaviva aplaudat cu deosebită plăcere, în urmă cu câțiva ani, interpretat de tenorul clujean Tiberius Simu, pus acum in distribuția a doua a acestei premiere. Totuși, mărturisesc că nu voi uita ușor momentele de bâlbâială desigur, îndelung studiate și savuros redate de cântăreț, în ipostaza de don Alonso. Din culise am aflat că este o viziune cu totul personală care face unică versiunea lui Almaviva semnată de Alessandro Luciano. Așa cum îl cunoaștem și îl iubim de mult timp în rolul Figaro care i se potrivește, Iordache Basalic se impune ferm în această distribuție de stranieri. Corectă evoluția vocală a Marinei Comparato dar, din nou, dintr-o comparație ce se impune, sunt sigură că ale noastre Maria Jinga și Oana Andra ar ieși pe poziție de egalitate, dacă nu chiar privilegiată. Excelentă dicția lui Don Bartolo interpretat Roberto Abbondanza și frumoasă vocea uriașă a georgianului Ramaz Chikviladze. Strălucitoare din toate punctele de vedere, Ana Donose într-o Berta de cabaret. Evident deranjante pentru toți prin excesul lor - poate mai puțin pentru Ana Donose! - mișcările exagerate și uneori stupide impuse de regie.

Vorbeam cu un prieten despre această premieră și îmi permit să citez la final, cuvintele lui căci nu cred că aș putea exprima ideea mai bine decât a făcut-o el: Obsesia regizorului spectacolului - și nu numai a lui n.n.- este ca, dacă nu place măcar să deranjeze. Și astfel, să nu poată fi ignorat. Căci și reclama negativă are un impact și acesta este, din păcate, de cele mai multe ori - așa e omul! - uriaș. Sunt sigură că, pe viitor, la acest Bărbier conceput în cel mai autentic stil Vacanța mare, sălile vor fi arhipline. Bravo ONB.

Cristina Sârbu